agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3687 .



Plecarea mea definitivă în Brazilia
personale [ Jurnal ]
Noutăți și prima mea negociere cu anacondele

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [adrian_nairda ]

2002-09-02  |     | 



Noutăți și prima mea negociere cu anacondele

Prima veste e proastă. Fiul meu a fost întors din drum în Caraibe. Încăpățânat cum e n-a vrut să-și pună pantaloni scurți, iar caraibienii nu știu prea multe. A încercat el să facă pe vedeta, că vezi doamne e hip-hopist și că nu-i permite contractul … “alea, alea … aere”, dar nu i-a mers. A dat un recital pe aeroport, ăia n-au priceput mare lucru din prima, pe urmă el le-a tradus în engleză câte ceva din texte, iar ei, în replică, l-au făcut pachet și l-au repatriat cu “talentul” lui cu tot. Îmi scrie el pe e-mail: “Tată, caraibienii sunt troglodiți rău de tot, n-au nici-un dumnezeu, dar se dau mai catolici decât Papa (țineam, la București, ascunse CD-urile cu paraziți, d-aia cred că s-a inspirat din altă parte; voi verifica cândva asta?; nota mea!). Le-am citat/cântat/tradus ceva din “Paraziții”. Nu înțeleg cum ai reușit tu să treci de ei, dar vorba ta, dacă ești chitit, nu rămâi cu mâna goală. Treaba ta, eu sunt în Vamă acu’, iar vinerea viitoare mă duc la Brașov să mă lămuresc ce-i cu “Scorpions”.
Apropo! Bogdane, brazilienii ăștia, după ce și-au izgonit femeile, rămași fără surse de inspirație, “întorc” fotbalul pe toate părțile. Am citit o cronică despre echipa ta. Þi-o făceau de două parale, echipa, iar despre manageriatul tău, ce să mai zic … ți-l făceau muci. Ai grijă cu călăul ăla al tău care nu știe decât două trei vorbe în românește – și alea urâte – că vor să ți-l linșeze/asasineze. Au strâns un fond de 5 000 de parai, au discutat cu ăia de la liga “ortopediștilor indignați”, care au marșat, așa că acum sunt pe cale să achiziționeze un asasin de meserie. Încă nu s-au decis dacă va muri de cuțit, de glonț sau de “pneuri”. Dacă aflu ceva, îți dau de veste. Vezi ce faci! Las-o mai moale și cu blaturile, că nu le plac și te vor lucra la “cojones, tu splendor”. Dacă n-ai priceput, bag asta, ca refren, în mai multe texte care vor fi hit-urile “Mamaiei” anul viitor.
Pe de altă parte, te rog să ai grijă de Nic. Nu spun să nu se mai ducă la Irish Pub, dar mai du-te și tu cu ea și n-o lăsa să se joace prea mult cu manetele alea din stânga tonomatului de băuturi că îi pricopsesc pe ăștia cu o regină a alcoolului nu cu una a cafelei. Am început să-ți incropesc o căsuță. Va fi pe plajă, cum îți place ție. Pereții sunt din cochilii de melci lipite cu cauciuc natural. Asta face ca întreaga construcție să fie foarte elastică și teribil de confortabilă. Obsedat cum ești de mișcare îți va aminti, căsuța, de foarte multe întâmplări plăcute din viața ta. Când bate briza, și aici bate cam tot timpul, aerul strecurat prin cochilii le face să cânte. Sunetele aduc a flaut, nai, fluiere, picoline, iar cele din partea dinspre temelie ajung chiar la ceva care pare a fi emis de un saxofon. Dacă te înfurii și dai cu pumnii sau cu picioarele în pereți, sau dacă arunci cu ceva înspre ei, la impact, efectul sonor este uluitor. E dionisiac de-a dreptul, ce să mai zic.
Radu poate fi liniștit. Þara asta nu arde, babe care să se pieptene nu sunt, iar regimul socio-politic și alimentar îi vin ca o mănușă. N-o să aive nici-o treabă. Strănută spre bananier, pac banana în castron. Viață de vegetarian, ca-n basme. Iar cu palmierii, care sunt cât vezi cu ochii, mari, nene, uriași, crescuți la liber, nu în ghivece, e admirabil. N-au plăcuțe indicatoare pe care să fie scrise orarele, cum e la noi pe stâlpii din stațiile de tramvai. Au un sistem vocal de interpelare, adică te adresezi cu voce tare lor, iar ei îți răspund. Dacă vrei să asculți fado-uri, îți “pun” câteva mostre, tu le spui pe care-l vrei și ți-l redau integral. La fel stă treaba cu poeziile, numai că la capitolul ăsta mai ai și facilitatea că îți înregistrează producțiile tale. Toată chestia e interactivă apoi. Floare la ureche, cum ar veni! N-au nevoie brazilienii de cultură scrisă. Cam 1% știu să citească. Ei bine, ăștia care știu citeala, citesc pentru ceilalți ziarele cu voce tare. Nu suferă de “analfabetism funcțional” ca noi, nemții, nord americanii, sau ca alții care ne-am cheltuit banii și timpul cu și pentru studii, de-am ajuns să facem “brain drain” între noi, de ne râd și curcile. Cum ar veni, pleacă softistul stresat de aici, se duce în Silicon Valley, se stresează și mai rău pe la Microsoft sau Cisco și revine aci cu stresul unui “project manager” pe cap. N-are noimă fraților! Nu, în Brazilia oamenii discută, cântă, bârfesc, totul se transmite pe cale orală. Sunt veseli, degajați, nu-s stresați ca noi. Tot anul se pregătesc de carnaval. Apoi, când se dă liber la carnaval, o țin landra o lună. Îmi place de mor lumea asta ce stă sub “Crucea Sudului” nu sub “Carul Mare”. Lume de boieri, nu de trăgători la jug. Le-a plăcut ideea lui Simirad cu vopsitul statuilor. La ei e chiar mai simplu, pentru că plouă zilnic și nu trebuie să spele statuile cu furtunul. M-am lămurit, cât ai clipi, că Brazilia trebuie să găzduiască cele două coloane infinite făcute cadou de Sarafinceanu municipalității New York-ului, în locul turnurilor WTC – refuzate neelegant. Vor sta, coloanele, de-a sânga și de-a dreapta estuarului Amazonului. O amazoniană, care plutea în afara apelor teritoriale, dată pe spate de idee, m-a lăsat să “văd” cam cum ar fi, ridicând spre cer două picioare infinite. Macheta vie arăta superb! Fără comentarii, acolo e locul lor. Cu tot “tanga”-jul mi s-a părut că e “top”-less. În fine …! Am ajuns să discutăm și despre virtuțile de plastician ale d-lui Funar, care cu doar trei culori reușește să trezească frenezii plastice, de-a dreptul, încât “compagnoana” mea, a rămas mască și chiar a făcut o baie, ca de răcoreală, când i-am descris singura sculptură funaristă, aia denumită “Scaune de consilieri înlănțuite”. A zis că modifică tot interiorul yacht-ului ei dacă îi misitez achiziționarea sculpturii. Așa că … dați-mi de veste când se scoate sculptura la licitație. Puteți merge … până-n pânzele albe cu prețul!
Că tot veni vorba, chestia cu alungatul femeilor din Brazilia nu este cum credem, sau ne închipuim, noi. E simplu ca “bună-ziua”. Cu vre-o șaizeci de ani în urmă, brazilienii erau puternic influențati de curentele politice și comportamentale europene. Schisma, dacă e s-o numim așa, între femei și bărbați, la ei, a fost o aiureală de moment care s-a soldat cu o lege tâmpită ce obligă pe toată lumea să umble încălțat. Felul lor de a fi a făcut ca legea să rămână lege, dar să și poată să-și vadă liniștiți de ale lor. Întâi de toate femeile compăreau în fața bărbaților lor în picioarele goale, ca femeile de pretutindeni, pretextând că nu au cu ce să se încalțe, cu ce să iasă în lume … chestii domestice, la urma urmelor. Brazilienii, bărbații, sunt extrem de sensibili la astfel de formule explicite, dar și foarte comozi. Au invocat o chestiune culturală, care era “de gata”, la propriu și la figurat, și au excomunicat femeile în Amazonia. Inițial ele puteau circula unde le voia inima, dar trebuia să umble încălțate. Ași! Ei bine, chestia asta le-a costat excomunicarea dincolo de granițele și de apele teritoriale ale federației braziliene, adică și din Amazonia. O singură femeie, are dreptul să rezideze în țară. Ea este regină, are un mandat de zece ani, dar trebuie să stea încălțată tot timpul. Încălțările ei au “potcovițe” de aur. Întrunirile ambigene se consumă, de regulă, pentru tradiționaliști, în afara granițelor, dar există și riscuri asumate – litoralul e lung cât o zi de post, iar Amazonul, jungla, apoi pampas-ul, pfiii! Sao Paulo, de pildă, e de capul lui, ca și Santa Catarina, de altfel. Pentru neofiții și căscătorii de ochi de pe la telenovele și emisiuni de știri: Bahia a fost prima capitală, apoi altele precum Rio de Janero ori … eh! Proximitatea, dacă pot să spun așa, Guyanei franceze face ca femeile să fie cochete și teribil de disponibile, iar bărbații să se simtă în largul lor. Un președinte al federației de prin anii ‘60, Kubitschek dacă nu mă înșel, a semnat o lege prin care se interzicea construcția de căi ferate, tocmai pentru a ține oamenii cât mai aproape de plăji.
Cu anacondele n-am făcut nici-o brânză deocamdată, dar nu pot trece asta la capitolul eșecurilor. Anacondele negociază la sânge orice fleică, iar eu n-am tehnica potrivită. De alfel, ele oferă săptămânal “grand gouppe”-uri, punând cozile lor la bătaie, cam ca la noi “mușchii de Bacău ai lui Seche”. Știți ce m-a indignat cel mai mult: faptul că au spus că ele fac ce vor cu cozile lor de anaconde și că un papagal ca mine poate să moară, bine merci, de foame sau să mănânce semințe.
Peste tot am avut probleme de adaptare, pe unde am mai fost prin lumea largă, dar voi să nu vă faceți griji, căci până veniți aici eu voi fi “brazilian până-n dinți”. Þineți minte, printre altele, că seamănă limba lor teribil cu a noastră, numai că pe acolo pe unde noi pronunțăm “z” ei pronunță “j”, un “j” tare cam ca ăla din “mujdei”. Băi frate, transpiră în draci, toți, dar miros numai a plante și a tot soiul de exotisme. Efectul nu e ca la noi, de te duci cu nas cu tot cât mai departe, ci invers, ai așa … o chemare pentru contact și socializare intensivă.
Nu vă pot ajuta, DHL-ul a refuzat să expedieze mostre de sudoare, iar când am adus vorba de fleici de anaconda mi-au sugerat o “Cajas de Piranas”. Am văzut numai Ben Laden prin fața ochilor.
Să fiți fericiți. Să-mi scrieți cum e cu “Cerbul de Aur”, cu Mădălina Manole, AndrE-lele, Andreea Marin, Marinata Voica, și ceva (Bogdane!) despre partea de jos a lui Jojo, pe care eu încă mi-o închipui cam ca pe o pisică de mare. În fine … fantasme.
Negreșit să-mi scrieți, pentru că backbone-ul afurisiților de nord americani merge iară și merge și chestia cu e-mail-ul pe mobil. E ca focu’!


Anacondia, 2 septembrie, 2002

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!