Ascunsă-n seară ai zorile întunecate,
nu mai știi ce anotimp ți-a fost copilăria,
ai ochii plini de lacrimile fără păcate,
lângă un alb trandafir mai visezi feeria.

Ai așteptat din paradis ninsori sclipitoare
și-ai crezut ecoul de promisiuni ciuntite,
un înger izolat pe un lac îți dă culoare,
dar ți-au dus șevaletul cu doruri împletite.

Acum un vid de bucurii zărești pe fereastră,
vezi la lumânarea cu lumina infinită
un om de zăpadă cu o maramă albastră,
cu inima înghețată și prea ostenită.

Zadarnic vrei prin ecou să-i încălzești privirea,
cu un suspin nu pui amintiri pe rădăcină,
s-au inundat de hărmălaie undeva aiurea
povești anonime în iubire anodină.

Lumina candelei din ochi ți-este o păpușă,
care nu caută încă ziua de paradă,
dar liniștea se ascunde prin bătăi în ușă
și deschizi uimită unui alt om de zăpadă.