Mi-au pus odată anii într-o cazarmă nouă,
dar miresme amețite erau în războaie,
abandonat de iubire în noaptea cu rouă,
vedeam o tristă fată de zăpadă în ploaie.

Și acoperit de petale necunoscute
simțeam că doar neaua are uniformitate,
triluri de durere-s în cuvintele tăcute
și-n viața de unică folosință ni-s date.

O părere zdrențuită am pierdut odată,
nu știam dacă pescărușul cântă sau plânge,
văzând valurile fără spume din apă plată,
aduse de ecouri ce nu le poți atinge.

Timid am ridicat un trofeu în intersecții,
din stropii de certitudini dați de albul lunii,
iubirile amestecate nu dau direcții,
dar m-au împins în apocalipsă cu nebunii.

Din serile cu nopți împodobite de rugăciune
egalurile-s într-o inconsistență târzie
și suntem, deși mai găsim o plecăciune,
obosiți ca să ne odihnim în poezie.