Anotimpurile mele încep primăvara
și sfârșesc tot așa pe cărările iubirii.
Umbre naive din raze năluci îmi iau comoara
pusă pe aroma fânului din seara cosirii.

Au ars reverberațiile timidității
sub privirea ochilor uciși în nor de frică,
se lipesc frunze uscate pe porțile cetății,
iar la traversări pașii împiedecați se strică.

Văd coloane vertebrale fără inerție
și zâmbete direct proporționale cu teama,
secretele ascunse sub fard și drumeție
care aștern pe răsăritul lunii năframa.

Adâncul definit pe străluciri de diamant,
cu sărutul de ecou pe curcubee vine
și am propus iubitei mele un vis de neant,
dar ea m-a păstrat ca ultim refuzat pe mine.

Îmi aștern pașii mei pe nisip împrăștiat,
în viață n-au rost reconstituirile sumbre.
Suntem umbre pe anotimpul nenominalizat
și dacă am să plec voi fi una dintre umbre.