Tikun sau Cele sapte morti il imbraca pe kabalist cu infiorarea inceputului





Bărbatul plînge după adonai

1. eu știu să leg în ritual uimirea
de-a întîmplărilor carapace: merg ca și cum
capătul drumului ar depăși risipirea lumii
măcar cu un țol,
plinul nu e plin
și golul nu e gol


visul iese din mine cum un graal
pe care-l vor umple măturătorii de iluzii
cu golemul cel mai curat



am șase sute treisprezece jertfelnice de
pămînt și nici o picătură de sînge,
bărbatul meu stă în buricul pămîntului
și plînge









In mine crește un zid

2. vai, încă nu mă pot hotărî
pe cine să duc în suflet pînă la Chesed,
lăsîndu-l tigrilor hrană
și pe cine să ridic la îngerul Abelé,
ofrandă în uitare.
în mine crește un zid ce-i desparte
pe famulii muți de mare



sînt singură în magazinul de antichități
și nimeni nu va veni să cumpere amprentele
cuvintelor de pe masa de cult:
cîndva, acolo, o femeie își frămîntase
cu trudă bucățica de lut
pînă ce un bărbat începînd s-a făcut
și s-a desfăcut apoi din același grai.
în nezidit se oprește golul.
cine va înfige în inima lui o sulița ?








Miei în capsula de opiu a luminii

3. numai în povestirile despre moarte
spuse noaptea de Pablo, un străin de aceste
locuri trece ostenit dintr-o parte în cealaltă
a zidului, ducînd cu sine o cheie.
ceilalți chibiți se întorc în cochilii
și mă întrebă din cîte femei se face coama
focului maramă de fecioară.
de m-aș ascunde acum, cuvintele lor de beție
ar fi înghițite prin gîtul pîlniei de întîiul om.


nu pot scoate mieii albi din capsula de opiu
a luminii: ei sînt acolo pentru a mă chema,
doar un semn eu sint in pintecul halucinatiei







Cîntec de înfiripat limita


4. cîteodată, ușa care ar fi trebuit să rămînă
închisă mă absoarbe în timpul ființei
ce nu voi apuca să fiu: o femeie cu aripi
își duce zilnic bărbatul la fîntînă,
pruncul atins de izvor se preschimbă
în cîntec de înfiripat limita


lucrul se ridică la ființă în Hamor Golim,
nu sînt sigură că mai am vreme
să intru în strînsoarea teascului ce mă va
da luminii fir.
abia mai aud cum se duce Pablo la litera
Chockmah trasînd cu un deget peste lună
neînceputa mantie a spiritului







Ce mai faci, miez al sinelui ?

5. respir de parcă aș scrie o scrisoare lui
Kether: ce mai faci, miez al sinelui, cine mai suflă
asupra ta înfiorarea începutului ?
de la fereastră se vede bine cum vîntul
smulge copacii din ochii pămîntului
și mi-i aruncă mie în suflet.
dacă nu aș privi cum se coace lumea
ca o pîine de lut în vatră, aș plînge



mi se întîmplă să aduc acasă copiii
ce nu au încăput în arhetipul iubirii
și să iubesc mai apoi și ura lor:
fiarelor le trebuie sîngele meu
pentru a-și vindeca invaliditatea.


înainte de a fi pămînt am fost tikun
sau cele sapte morti cit sapte nasturi
la camasa kabalistului







Sînt mai aproape de mine cînd nu sînt

6. fiecare pas mă scoate mai ușoară dintr-o
închipuire călăuzitoare.
sînt mai aproape de cea care nu mă vrea.
sînt mai aproape de cea care nu mă știe.
sînt mai aproape de mine.
dar nu mai sînt


dacă astăzi ar fi mîine,
eu tot aici aș fi și tot niciunde
și mieii mei albi ar străbate ceața
așternînd cu botul zăpada direct pe cer,
dacă mîine ar fi azi






Inainte să fi fost pămînt am fost tikun

7. nu-mi mai amintesc ce sunet scoate
apa cu care morții tineri ne scaldă
ca pe ultimele figurine de lut din Binah



Mazurka în A-Moll Le Petit Hébreu începe
exact acolo unde toate lumile
născute din tikun transparent
mi-au înscris ecuatorul lor pe creștet



și înțeleg că nu de neștiute dimensiuni ma voi satura
ci de un alt nivel de energie
și de alte nuclee semantice
cu care cîntecul chaosului poposește în ființă
pentru a o scutura de cuvinte
ca de cireșe amare:
Chopin se gîndea la mine
ca la o femeie din care nu va putea izbucni
și la care nu va reuși să se întoarcă



înainte de a fi fost pămînt am fost tikun,
ritm cu care lumea ar trebui să înceapă



în "Poemian rhapsody - Cartea donei"
(Tikun)
p. 61 - 68.