Pe coala albă de hârtie am scris câteva cuvinte.
Plictisit, desenez un șoim.
Rămân uimit când văd cum șoimul Începe să înghită rând pe rând cuvintele.
Mirarea mea se transformă în vis.
Visez cu ochii deschiși la poezia pe care șoimul a înghițit-o.
Fără să vreau răstorn ceașca cu cafea peste coala de hârtie.
O pată maronie i-a locul șoimului desenat.
Revin la realitate și îmi pare rău că pe coala de hârtie, în locul poeziei a rămas o pată de cafea.
Deodată inspirația îmi pune piedică.
Insist să visez la doi ochi verzi pe care îi ciugulește un șoim.
Hei! Cititorule! Șoimul sunt eu.



Timpul s-a condensat într-o scoică.
Valuri, valuri aduc secundele la mal.
Mă dau cu placa și îmi pare că plutesc pe deasupra timpului.
Aud măcăitul unei rațe.
Deschid ochii mari și o tânără care vorbește singură.
Ochii mei îi scanează trupul, scot un mieunat de cotoi.
Mă sperii de realitate și fug de unul singur prin propriile poezii.
Peste mașina mea de gânduri s-a așezat o tânără care vine din scoica timpului.
Trupul ei se aseamănă cu un fruct verde.
Fruct care se apropie la o distanță periculoasă de ochii mei și încep să salivez.
Hei! Ce zici cititorule?
Să mușc din fructul verde?