Am plecat de mic copil spre tine
Și nu-mi doresc vreodată să ajung,
Am strâns sub tălpi visatele coline
Cu ale lor păduri ce murmură și plâng.
Despic cu mintea sensurile vieții,
În piept se zbate veșnicia ca un prunc,
Doar între gene roua dimineții
Îmi răcorește drumul care-l urc.

Te simt în jurul meu ca pe-o stafie
Dar n-am ajuns la capătul de drum
Să-ți văd frumosul chip de moarte vie
Ce ne prefaci eternitatea viselor în scrum.
Și totuși pentru mulți ești alinare,
Când conștienți te roagă să-i primești
În veșnicia ta de dincolo de zare,
Topind în urma lor cărările lumești.

Eu sper s-ajung la tine mai târziu
În veșnicia dintr-un alt tărâm,
Mai am un pas să-l fac peste pustiu
Și-o singură colină să dărâm.
Tu moartea mea frumoasă ca o zână
Gonește-mă spre viață înapoi,
Când te implor să mă cuprinzi de mână
Tu crește depărtarea dintre noi.