în întunericul mic ca o sferă de marmură neagră
străduindu-mă să-i las gurii atît aer
cît să mai umple un bol năpădit de alge și pești

nesfîrșită ora la care noaptea coboară în noi
măturînd cu limba somnul și viața

pe care dumenezeu să-l strigi pe numele mic
ce explicație să dai și cui
acesta-i sfîrșitul – categoric și dur ca un ochi de reptilă

un pahar gol pe o noptieră
o carte cu filele gri
și un lent fîșîit de cearceafuri

mă crede
nu mai înțeleg nici o istorie cu oameni și fapte

cedez tristeții tale briciul de fosfor al minții
strecurat cu sadism pe sub piele
estetic și dizolvant
ca un anestezic explodînd într-o măduvă ruptă
și trupul întreg limitat între tibii
cactus strivit sub nisip și furtună

poate că „mîinele”-i doar un tren cu petarde și fluturi
legănîndu-se-ncet spre o gară urîtă

poate că „mîinele”-i doar un cuvînt
cu mațele scoase
dintr-un leș părăsit pe un pat de zăpadă

nu există zvîcnet de inimă pe aici
nu există ochi și membrane
și nici semne de înțelegere nu-s

mă crede
orice istorie cu oameni și fapte
s-a stins cîndva, la zenit