Pierdut prin spațiu, hăituit de umbre
și himere într-un timp ce pare atemporal,
mă simt asemenea unui android.
Atât a rămas din propria-mi masculinitate.
Restul, masă cărnoasă. Bicepși, tricepși,
posteriori, trapez și pectorali la kilogram.
Cât dorești. Fațadă exterioară de calitate.
La ce-mi folosește oare acum acest ambalaj?
În interiorul “carcasei” a rămas un sistem modular
ale cărui valori și componente sunt în derivă,
controllerul depreciindu-se “grație” lipsei
de afecțiune și iubire la care am fost conectat
în ultimul an.
Motorul, diodele, s-au prăjit, nu mai vorbesc
de senzorii care s-au redirecționat instantaneu
în, și pe diverse orbite.
Dintr-un homo sapiens ce-și oblăduia ginta
într-un consens apreciabil cu regina visurilor
virgine, am rămas numai o rămășiță pe eșafodul lumii.
Regina și-a părăsit regatul.
Deziluzie, amăgire și tristețe, toate într-o singură cupă.
Le sorb. Le gust. Amar. Speranța că următoarea
escaladare a Everestului va lega o alianță
cu idolul iubirii și al fidelității, deschide o nouă
variantă explorării mediului înconjurător.
Până când speranța se va numi floare,
mă învârt precum electronul pe propria-i orbită.


16 noiembrie 2009