Mai întâi un punct infinit de strălucitor,
apoi un con de lumină
din miezul căruia nu vor răzbate niciodată
nici surâsul
nici pielea
nici tăciunele ochilor carbonizați de extaz,
și prin coaja căruia nu pot să vadă
nici măcar serafimii.

Mă vlăguiește efortul
de a fi întrupat simultan
în multipli homunculuși,
străduindu-mă să le port cât mai firesc
cochiliile articulate cu zgârciuri șubrede
direct pe incandescența voinței.
Diminețile mă găsesc zdrelit de
incongruența tuturor formelor în care
mă forțezi să îți apar -
conul de înghețată de un roz tulbure,
miracolul stolului de stele căzătoare
târziu în octombrie,
moneda strălucitoare după care te apleci mecanic,
ultima tresărire înainte de a adormi cu totul.
Mă întreb cum mă descurc oare în celelalte universuri paralele
în care încerc să te recuceresc.
infinitatea lor îmi permite să sper
la mai mult
decât reușesc aici și acum.