Cum îmi vorbise mama-n vis
Mă așteptam să fie rândul meu
La a pleca din lume.

Chemarea ei mi-a fost coșmar
Și zilnic tot încerc din răsputeri
Să-i împlinesc dorința cea din urmă.

Ooof! Mă lovesc de nedreptatea lumii
Clădită pe fundația Minciună,
Zidită din Cărămizile Crude
Ale vorbelor lipsite de înțelepciune,
Tencuită cu mortarul Legilor Strâmbe.

Din cei șapte fii și fiice
Și-a ales fiuțul cel mai drag,
Cel mai mic, Tarciziu,
Ce nu-mplinise încă patru zeci de ani.

El era mânuța ei cea dreaptă
De-ajutor în casă și la câmp.
L-a chemat la ea acolo, sus,
Să orneze în splendoare
Curcubeele de flori, cu stele.

Inimile noastre frânte,
Zdrențuite de durere,
Se refac privind spre mâine
Cu puterea izvorâtă din surorile virtuți:
Credința, Speranța și Dragostea...!