De copil mă jucam cu umbra mea
doar pentru că nu aveam cu ce mă juca.
îmi închipuiam cam pe unde-i putea fi nasul,
să i-l turtesc cu călcâiul piciorului drept.
spre uimirea mea, scăpa de fiecare dată
de saltul meu copilăresc răuvoitor,
încercam chiar s-o păcălesc, prefăcându-mă că
am de gând să merg în partea opusă.
nervi de copil mă apucau când observam
deșteptăciunea ei în întrecerea cu mine.

multă vreme m-am făcut că n-o observ,
încerca să mă facă atent de prezența ei
împleticindu-se printre picioarele mele.
de atunci am rămas cu mersul defectuos,
cam prea iute și săltăreț, să nu mă-mpiedic.

mă opream asupra ei doar pe timpul drumețiilor.
doar atunci deveneam cu adevărat prieteni,
atât de apropiați încât, pe iarba poienilor,
mă simțeam îmbrățișat cu patru mâini deodată,
timp în care auzeam vocea ei îmbietoare, ca ecou
al tuturor iubirilor trăite în vâltoarea lumii.

îmbătrânită-i umbra mea acum și-mi cere
să-ntineresc pe drumul sfintei resemnări,

cerșește - voia bună din jocurile copilăriei
- crâmpeie din dragostele tinereții
- pâine pentru viața de apoi

ce-o fi cu ea?
de ce-i cu mâna-ntinsă?