Viața mea are urechile clăpăuge,
cu labele-i crăcănate
abia dacă se mai poate ține pe-un drum,
primul ministru
îi zvîrle dinainte biluțe de ceață,
viața mea cere azil în gaura cîrtiței
și zorii îmbracă țărmul în zale de fum...

Șansa mea, șansa ta
e în formă de coasă
în țara devenită un tăpșan
bîntuit de un timp necurat;
primul ministru taie cu ea
barba încîlcită a basmelor și licărul candelei,
pînă și moartea se plictisește de moarte
cît marii Pitici taie pruncilor zîmbetul mamei,
magica amintire a bunicilor
și tot ce a mai rămas de tăiat...

N-am reușit niciodată să-mi învăț cuvintele
să muște îndeajuns
din gușile cu telecomandă
ale aleșilor neamului,
din somnul lor tapisat cu bancnote
emise de băncile nimicniciei,
în rezervația nesăbuinței ieșite din matcă
unealtă fiind,
pot unelti în voie,
pot submina ciocanul
cu secera lui cu tot,
ziua ne este de-a valma o noapte de pradă
chiar de-ar fi înfiptă în inima soarelui,
șansa fiilor mei e o frunză ofilită
pe creanga cheală a cerului
și-ntr-un colț viitorul scîncește
fără ochi,
ducîndu-și lăbuța la bot...