Stau la fereastră până când mi se aburesc gândurile

Simt de multă vreme în miezul lor amar

O revoltă a limitelor peste care nu pot trece ușor

Sau nu-mi este dat încă să trec

Ratez pragul ori de câte ori îmi iau elan

Uneori am indecența să mă amăgesc singur

Voi reuși de data asta îmi spun

Însă recunosc – nu se cuvine să-mi depășesc

Încăpățânarea de a căuta ținte în mine

De a-mi forța fiecare limită până când interiorul

Mi se subțiază devine o bășică de porc întinsă pe ochiul de geam

Prin care încep să deslușesc puțin câte puțin

Chiar și prin peretele după care mă confesez

Același duhovnic cu mâinile aurite îmi dă binecuvântarea

Mă liniștesc doar o vreme – dimineața gândul se face ghem

Ca un câine plouat îmi adună în blana sa udă resturile de pe străzi

Și-mi pare bine că este iarăși pace în țară

Încă se poate muri de bătrânețe în oraș

În jurul meu fereastra casantă este accesibilă

Poate să intre orice închipuire să caute cheia sub preș

Multe mai stau chitite în sala de așteptare

Nu au auzit încă de venirea pe lume