îi văd pe ceilalți trecând albaștri, ca într-o horă
în ritmul valurilor perfect sincronizați
pas cu pas, căldărari ai luminii piezișe,
fântânari ai cerului pictat cu stele,
ei sunt goi și triști, ca în desenul lui matisse,

privită în clișeu negativ, culoarea roșu devine albastru,
și poate că cerul este în realitate roșu cald, oranj
și noi îl vedem albastru și marea e de sânge cu corali bleu,
și lumea stă la mijloc de curcubeu unde s-a oprit lumina brusc,
unde s-a frânt raza prin cristalul ochilor
ca să ne dăruiască cu toate cele lumești,
la frângerea luminii, nu a pâinii,
la praznicul de îngeri și cuminecarea zeilor,

aici suntem acasă, la polul opus ombilicului lumii,
născuți prin lumea cuvintelor ce ne ține loc de piele,
ne amăgim că nu e frig și întuneric,
într-o lume ca un dovleac copt ce ne ține vrăjiți,
ne sugem degetul mare ca să învățăm graiul,
prin sinapse directe între lumea de jos și cea de sus,
de-o seamă cu scoicile și nisipul