Ce poate face duhul ce cântă pentru clipă,
Pământ ce ține-n pântec mugurii înfloririi,
Frumosul când își 'nalță-n sălbatica risipă,
Pe care-a sa făptură o duce rătăcirii?

Instinctul îl absoarbe prin pasul său cu firea-
'N oglinda rece-a lunii când minte strălucirea,
Zâmbind ca soarele-n zăpezi nălucitoare,
Dar mor minuni tăcute, lumina rece doare.

În frigul alb se-'nalță ispite-n simbioză,
Cu iarna pe obrazul tău cel roz, cu vești,
Cad stelele pe păr când preafrumoasă ești,
Dar mâine îți vei duce tărâmul în hipnoză.

Izvoare de miraje din ochi de cer ne curg,
De iarna nu mai simte, e-un tainic dramaturg!

05.ianuarie 2020