Tresar tot mai des ca dintr-o mușcătură ce-mi încreastă inima
Și de fiecare dată, când deschid ochii
un fior îmi amintește că nu mă regăsesc în nimic
Nu mă împotrivesc, pentru că mi se părea mai comod
să mă retrag în aceleași șabloane de întuneric
care de multă vreme s-au dovedit a fi numai și numai întuneric

În fiecare dimineață îmi zâmbesc în oglindă și-mi spun necontenit că trebuie să învăț să plâng
și imediat mă făc că zbor și că lupt
cu fiecare clipă, cu fiecare părere și moment de panică, cu fiecare nou început
dar zborul și lupta, în loc să mi se desprindă în aripi, mi se-ncolăceau împrejur
sugrumându-mă

Trăiesc, dar viața mi se pare ca o moarte trăită înainte
și nu este așa cum am crezut
Noaptea, din cauza fricii strâng în brațe suferința ca pe o pernă moale
și mă-nvelesc cu întuneric, coborând încet spre ceea ce eram

N-am putut înăbuși niciodată susurul remușcărilor
ce fisura ca un strigăt, ca un ecou, tăcerea ce devenea albie spre cascadă
Fără să știu încotro s-o apuc, curgeam, coborând...
cu fiecare clipă, cu fiecare părere și moment de panică, cu fiecare nou început
și-n propriul sugrum, am înțeles că zborul înalt este înalt doar atunci când cobor