intri tu în viața mea mioapă
cu un buldozer de cuvinte
învățându-mă cum să scriu, să vorbesc
să înghit, să mă umilesc,
atunci când totul se revarsă peste mine
într-o limbă neînțeleasă,
în care nu visez și nu voi visa decât coșmaruri,
din lumea strânsă de gât,
fugind peste mări și țări,
căutând libertatea cuvântului
nenormată, ci doar un semn de supraviețuire comună-

intri tu să-mi dărâmi castelele de nisip, tu care ai studiat
doar cuvinte false pentru copiii nenăscuți,
descriind o natură statică,
neștiind adevărul din fundalul cubic al arsenalului militar,
cum arăt eu sau tu fără față, fără glas, fără
muzică, cu o caschetă pe cap...