În ochii tăi
văd conturându-se
munții sterpi din lună
unde Pan dansează bezmetic
iar eu ți-o trag pe la spate,
având mâinile și genunchii
îngropați în praful lunar,
întipărind amprente zvârcolite
pentru milioane de ani de acum înainte.

Sângele ni se transformă
în cerneala uscată
a unor caligrafii japoneze,
dar, sub tristețea calcinată a sunetelor
(violoncel, viori, flaut, chitări)
ceva pulsează umed,
incontrolabil,
sfidând lipsa atmosferei
în care nu se aude nimic.

Odată invocată,
vraja ritmului obsesiv,
lent la început,
se întețește
răspândindu-se
în toate direcțiile.

Închizi ochii,
închid ochii,
dar deja am devenit flăcări
dincolo de pleoapele celuilalt
și așa vom rămâne.