Norii nu sunt grei.
Mai degrabă par pufoși, gata să descarce bucuria fulgilor într-o zbenguială copilăroasă.
Soarele, mândru, vrea să pătrundă ca printr-o perdea de ceață, luminând mat orașul.

Pasărea sufletului meu își ascunde sub aripă începutul unei tristeți.

Sau, poate, e sfârșitul bucuriei.

Sigur că aș putea s-o hrănesc cu foc, și-atunci ar deveni pasărea mea de foc.
Și m-ar ocroti de suflet ars.

Am surprins în penajul ei colorat prea multe nuanțe de alb.
Și-am aruncat înspre ea petale de trandafiri sângerii.

Dar petalele s-au topit pe grumazul ei înăsprit
Și-au rămas în continuare pene prea albe.

De unde să-mi vină atâta dorință de roșu?
Nici măcar nu știu dacă sângele meu,
Curgând în valuri, din vene, mi-ar putea liniști albul…

Nici măcar nu știu dacă aș putea să-i port aripile în brațe
Ca să ne putem îneca împreună în roșu.
În foc.

Norii nu sunt grei.
Dar e atâta iarna!
Și nu mai văd privirea păsării sufletului meu…

Am s-o închid.
Am s-o închid într-o colivie,
Să-i împart libertatea în gratii.