Ea
mă trăgea de mânecă
și îmi reproșa că
nu știu să-mi găsesc cuvintele în somn,
eu
îi arătam cum curge prin mine
sunetul viorii de mâine
și mă adunam toată
sub zâmbetul ei monalisic,
adormind în lumina glasului ei.

Tatiana
m-a învățat
cum să citesc o poezie,
să o sorb cu ochii
și să trăiesc tridimensional
între versurile ei

am trecut cu ea tacticos strada
printre mașini și oameni,
fără să ne arătăm
legitimația de timp

în fața panourilor publicitare
ne opream să ne tragem rasuflarea
grea și obosită
și să ne aranjăm costumele
de copii

mereu o conduceam acasă și,
îmi spunea
Tatiana
"e doar un efect placebo"...
apoi ne depărtam încet,
așezându-ne în afișele țipător colorate
din care coborâserăm
un cadran mai devreme

Tatiana
era pasărea Phoenix,
transformată într-un
pescăruș fără aripi...