e ceva in noi care depășește limitele trupului
niște resorturi pe care le descoperim adâncite atunci când
degetele mai pot desena în aer doar un singur punct
de care să ne agățăm
pe care să urcăm
atunci când vom pleca și ne vom părăsi definitiv
atât cât să ne facem cu mâna la despărțire și să aruncăm din noi
ultima adiere a întâmplării

ne vor pune să ne gândim la ultime dorințe
și ne vor ghida încetișor către paharul cu regrete
asta va fi cupa noastră cu venin
și vom cere și noi să fie luată
să fim mântuiți
aceeași frică în fața morții
aceeași zbatere
aceleași aripi de pe care lipsește zborul

și până la urmă să plecăm atât de fad
mie mi-e frică de zgomotul cuielor bătute în lemn
sună a pustiu
atunci realizezi că nu le poti opri
și prin sufletul mamei trece sabia
pe ale cărei tăișuri te-ai ferit mereu să pășești
hai să nu mai cerem să nu fim uitați
măcar să-i scutim de regretul că au făcut asta deja