Stai, vreme, nu cerne
cenușă pe oase
și nu învoala în amurguri
ninsoarea!
Din toamne cu plete de brume
îți coase
iubiri destrămate, neliniști, uitarea.

Stai, vreme, nu stinge
în palmele-ți reci
cohorte de sori lunecând peste zare!
În pas cadențat,
eternal însetate,
or trece întruna
spre-ascunsul din mare.

Stai, vreme, se-aude
cum plouă-n lumină
ghiocul preaplin cu orații de nuntă,
cenușă pe oase
nu cerne, te-anină
de creanga-nnoptării,
înaltă, căruntă...

Stai, vreme, nu stinge în palmele-ți reci
cohorte de sori lunecând peste zare!