un gest garbant, un pas înapoi și tot
ceea ce am aveam se pierde fără urmă
în slăbiciunea cuvintelor
în această noapte ploioasă. găsesc
conturul nefinalizat
de străzi și amintiri, de pași fără orizont
în acest oraș cu buzele rănite de apă și
de
liniște

de la balcon te apleci a fixa
cuvinte, în imensitatea
unei ploi lejere și ușoare
mașini oprite pentru a admira
un peisaj obosit
de a vedea
un gest. Alb. Căutându-ți
corpul. Ochiul care se îndepărtează și-mi mușcă liniștea
sălbatică
care ne cheamă
printre mâini
arzând cuvintele – limba strânsă între dinți cu un strigăt
te descriu

ascunzi de ploaie un desen și un reflex rămas intact printre puținele lucruri rămase.
și-un ochi. Albastru. Trecut. Închis.
Ca și cum dacă ar fi rămas deschis, diafragma lui
ar fi putut să adune lumina
și ne-ar fi obligat
să ne reamintim.