Melancolici, părăsiți și întristați,
într-un birou printre hârtii,
în suflet morți, în trupuri vii,
iar în iubire înfriguraţi,
cu gândurile rătăcite și visând,
privim prin sufletul ferestrei,
iluzionaţi ca doi copii...
Am vrea să spunem așa multe cuvinte,
să ne înșirăm în versuri gândurile goale,
dar ne aducem des aminte,
câte obstacole sunt dincolo de ele...
câte regrete şi frustrări ne-au îndreptat spre alte orizonturi
câte momente am ratat, pierdute printre rânduri.
De multe chiar, ne trezește viaţa din visare,
cu câte-o palmă pe obraz,
zadarnic implorăm trecutul pentru un răgaz,
să oprim din timp o clipă mare...
Să redevin stăpână, pe clipa efemer arzândă,
Să nu-mi mai fie teamă de nopţile târzii,
Să te cuprind cu gândul, cu trupul, cu conştiinţa toată,
Şi când salvăm bilanţul
să avem inima curată și privirea blândă...
Chiar dacă azi purtăm povara a câte un trecut,
deși sunt clipe când nu simți cum timpul trece,
noi ne-am născut doi muritori,
ce-și pun speranțele într-un vis pierdut...