E inaudibil,
nu vom știi dacă frunzele
se grămădesc și sună când se cațără
șopârla gură-cască deasupra frunzei.
Ne atinge fruntea
și credem că-i o batistă
ce ne tot astupă ochii.
Aurul mergea
mai aproape către frunză
iar frunza se ducea către casa
pustie a toamnei, unde inaudibilul
se îmbrățișa cu invizibilul
într-un tăcut gest de jubilație.
Inaudibilul
se bucura de zborul frunzelor,
se odihnea între copacul nemergător
și râul de mergătoare memorie.
Pe când inaudibilul își căpăta
regatul, casa oscila,
dar lăuntrul ei rămânea intangibil.
Deodată, o scânteie
se uni cu inaudibilul
și începu acesta să ardă pe-ascuns
dedesubtul sunetului fațetat al oglinzii.
Casa își recâștiga imobilitatea
și reîncepu să navigheze.

(1 feb. 1975)

Trad. Darie Novăceanu, rev. Secolul 20, 1985, p. 118-119.