Negație

Bunicul meu și-a pierdut glasul
la Cotul Donului.
Mergea cu tramvaiul pe apă,
călătorii săi – o îmbulzeală de tancuri.
Luptau comuniștii cu capitaliștii,
luptau ei, urlătorii
cu pașnicii,
tăcuții cu vorbăreții,
turma cu liberii.
Lupta nebunia cu normalitatea.
Morții își puneau katiușe după ureche,
fumau din cartușe,
abandonau toate partidele.
Luau tramvaiul condus
de glasul bunicului meu
și plecau așa, sunet și țiuit
în sus pe Cotul Donului,
pe-un genunchi de apă,
pe-un ochi vânăt de apă.
Femeile acasă
își țipau vădănia,
lipsa celuilalt corp
apăsa.
Copiii căutau un tată în toți bărbații,
deveneau cu timpul apatici...
Tații care simulaseră entuziasmul
alergaseră spre Don și spre moarte.
Copiilor le atârnă limba, se droghează,
neagă realitatea, urâțenia ei,
își lungesc lucrurile, le sfărâmă...
Taților, copiii voștri au devenit dușmani,
luptă acum pentru cealaltă tabără,
pentru cei care v-au omorât.
E răzbunarea copiilor, e moartea-moarte.
De-acum ei vă împing în tramvaiul de Don.
Copiii capitaliști ai comuniștilor,
copiii comuniști ai capitaliștilor,
copiii albi ai părinților negri,
copiii negri ai părinților albi.
În țara tăcuților
copiii spun verzi și uscate,
în țara trăncănelii
copiii tac a înțelepciune.
Bunicule când ți-a degerat vocea la Don
și ți s-a dus la fund legată de o medalie
ce-ai făcut cu ordinea lumii?
Victimele iubesc călăii,
iar idealul călăului e să fie victimă.