În clipele când șoapta spărgea râzând plăcerea
Și-atunci când nepăsarea era iubita mea,
Ființa-mi obosită se cobora-n tăcere
Pășind încet, pe vârfuri, către speranța ta.


Nu știu dacă durerea ce-a existat în mine
A dispărut cu timpul, ca un străvechi mister,
Dar simțurile mele le simt acum în tine
Învăluite-n umbre și izuri de etern...


Eu mă privesc în tine, acolo, lângă masa
Unde pamântul negru acoperă mereu
Cuvintele rostite de tine-acum în casa
În care-a poposit, odată, un Sfânt evreu...


Puterea mi se stinge, dorința îmi dispare
Și se prelinge-ncet și greu spre trupul tău,
Atins de neputință-mi întorc capul spre Soare
Căzând, fără să-mi pese, în bine sau în rău.


Tăcerea este totul, e tot ce mai contează
Când ochii plini de viața și-au stins sclipirea lor,
Ființa-mi amorțită, rămasă fără pază,
Se năruie sub ploaia ce cade printre nori.


Mă uit prin ochii tăi la șoapta care este
Înlăturată-n grabă, acum, din fața ta,
O umbră ruginită îmi dă a morții veste,
Că praful și tristețea s-au dus din viața mea...