Am două țevi în față și geamul în stânga. Nu mă hotărăsc spre care să mă uit mai întâi. De la dungile de pe perete îmi vine căldura. Prin partea cealaltă iese.
Parcă nici Beethoven nu mai e Beethoven pe care îl știam. Tatatataaam Tatatataaam Tatatataaam Tatatataaam... tatatatamtatatatamtatatataaam tatatatamtatatatamtatatataaam... Tatataaa tatataaa, tatata ta ta... frumos jazz mai cântă și băiatul asta; parca ar fi viu, așa strigă la mine.
Parcă ești pe aici pe undeva și tu. În ibricul de cafea precis nu; l-am băut tot și numai zaț a rămas, numai zaț, nici urmă de gânduri albastre scăpate de peste nasul care până mai ieri stătea lângă al meu.
Nici între perdele nu ești, nici în papucii mei, nici rostogolită prin muzica de pe aici. Te-ai dus, să nu te mai întoci ți-am spus, acum te chem călare pe calul care mă poartă mereu. Are aripile prinse-ntre coapse și numai dacă dă din coadă mă ridică în șa. Numai când dă din coadă zbor și-mi așez mâinile paralele peste tobe și fac zgomot mult.
Am să mă uit totuși pe geam. E cam aburit, da’ merge. Mă odihnesc puțin și-apoi... te caut iar.
Parcă ești, totuși, pe-aici pe undeva, în omleta mea din seara asta, ori în palma mea dreaptă, acolo unde te ascundeai de lume ca un struț.