Fata de pe stâncă

Pe-o stâncă așezată la marginea mării,
O fată tăcută ca gândul obosit,
Răsăritul vieții scălda în priviri cu ochii dilatați,
Simțea nerăbdare mării înspumate de-a săruta tot țărmul,
Ca și iubirea ce-n sufletul ei tânăr de mult clocotea.

Cum munții după îmbrățișarea mării adânci tânjesc,
Cum păsările cerului coboară lin din zbor
Să arate că și ele știu perechea să își iubească,
Domnul spre fata uimită privea drăgăstos
Știind ce destin frumos o așteaptă.

Căci nici o cutezanță omenească doamne,
Oftă cugetând printre clipe, fata de pe stâncă,
Nu mi-e atât de râvnită, ca dragostea mea,
Fără de care viața mi-ar fi zăvorâtă.
Doamne ocrotește-mi-o! în gând se ruga,
Când el, ca neliniștitul Neptun
Cu sarea mării pe piept, radiind de iubire,
Cu drag frumoasa visătoare de pe stâncă o îmbrățișa,
Făcând-o să învie mai frumos ca niciodată,
Atunci, când soarele din mare răsărea.


03-06-2007