Pâinea



Pâinea cea de fiecare

Zi, de-am ști, ce greu se face,

Cum se seamănă și ară, se culege, când se coace,

Cum ajunge pe o masă, rumenită, din cuptoare –



Cum o plouă, o ridică, spic și bob cum cresc în soare,

Cum o bat, și o îndoaie, vântul, stelele, și luna,

Cum pe lan își pune omul, fruntea, ochii, tâmpla, mâna,

Cum ajunge-n casă pâinea, să ne-ntrebe ce ne doare –



Foamea, Doamna noastră pâine!

Foamea, Pâine ziditoare!



De i-am face chiar ei, Foamei, o statuie minunată,

Și ar fi durată-n pâine, până-n zori ar fi mâncată,

Nu e-n lume vreo statuie să fi dat, să fi hrănit,

Cu bucata ei de pâine, vreun nevolnic, vreun lihnit –



De aceea, ție, Foame, de-aș putea să îți ridic

Eu, ologul, eu, nebunul, tot arând și semănând,

Culegând, golind cuptorul, monumentul Pâinii Zilei,

Să îl dau la toți flămânzii, cină, din Cutia Milei,



S-am și eu, măcar o pită, dar în fiecare zi,

Pentru doici, și paralitici, și bătrâni, pentru copii,

Mai bogat aș fi ca Cressus, de un Cezar, mai presus,

Și-aș muri, sătul de zile, să-I duc pită lui Iisus!