Ce înalți am fost,

Tată,
să nu-ndrăznești să te duci
vreodată
la nunta de piatră
fără prințesa ta
cu pantofi scâlciați,

Să pleci fără mine
spre munții
despuiați
cum plecai altădată
în trombă,
cu alai,
pe furtună,

Mă strângeai cu putere de mână,
tu dansai pe umerii munților,
eu dansam pe umerii tăi,
pe umerii mei dansa
regatul nostru fără hotare-

eram prințesa ta
de tinichea,

Mai ții minte
ce mult ne iubea
o pasăre anume
ce-și schimba
culoarea,
penele,
cântecul
în fiecare zi?

Mai știi
cum primeam
firmituri din ciocul ei
și ce puțin ne sinchiseam
de lume,
de mama ce spune,
de păienjenii lați cât palma,
de întuneric,
de urcuÈ™,
de înălțime?

Mai știi

cum mă mințeai
ca un ticălos
inventai povești trăite
de amândoi-
că au trecut caprele negre
pe lângă noi,
pe când dormeam
ne-a străjuit un urs,
că munții ascund taine
de nepătruns?

cum mă abandonai
în poienița fără nume
eu învățam să te urăsc,
ție-ți ardea de glume-
aici! îmi strigai
din spatele tufelor
de mure,
ba aici, te jucai
și înmugureai în pădure
o cărare netezită numai
pentru mine.

Eram prințesa ta cu pantofi scâlciați
ce înaltă,
ce înalți eram-

depășeam
munții.

Tată,
mă ucide dorul de înălțime,
dorul de stânci,
dorul de tine.