Mai avem de atins doar câteva cuvinte

printre care
surâsul portocaliu cuibărit în zare,
în oul cuminte,
fisurat și
strămutat
într-un apus
de soare.

Þin minte când primul fulger
s-a hotărât să lovească în tăceri
tot atunci ploua hașurat
peste dureri
în silabe
oblice,
reci

și tot atunci,
gălăgioase
dar seci,
ca niște limbi
de clopot,

se nășteau dintr-un hohot
de plâns
primele cuvinte:

câteva
pe care nu ni le-am aruncat încă în față
cum ar fi te urăsc,
mi-e frică,
mi-e greață,

câteva
cu care ne-am obișnuit atât de mult
încât
nu ne-am mirat niciodată
să fim surprinși
de naștere,
de moarte,
de viață,

altele
al căror sens l-am uitat
ca fericirea,
idealurile,

câteva
pe care nu le-am inventat
încă
mai stângace,
mai șovăitoare
decât altarul însuși
sărutat în treacăt
de chipuri de fecioare,

cuvinte pudice,
ca niște mirese albe,
sfioase,

misterioase,
sofisticate,
ca nemângâierea,
adierea,
încremenirea,
șoapta,
tăcerea,

cuvinte simple,
nemuritoare,
ca te iubesc,
mi-e dor,
mă doare,

ori sunete lungi,
istovitoare,
înăbușite în gurile peștilor,
în marsupiul cavernelor,
cuvinte
nespuse vreodată,
fără gust,
fără miros,
fără culoare.

Mai avem de atins cel puțin cuvintele,
cel puțin
o zare.