Numai bărbatul are istorie.

Noi, femeile,
apărem întâmplător
modificând destinele
cu o zbatere de gene.

Ne întoarcem apoi în așternuturi
și avem grijă cum închidem ochii
pentru ca nu cumva să visăm
trandafiri înlănțuiți,
pentru ca nu cumva să sângerăm
fără motiv,
mâine avem treabă,
mâine mai schimbăm niște destine,
niște haine,
culoarea părului,
o pereche de botine
cu tocul atât de ascuțit,
atât de adânc înfipt în pământ,
încât n-am putea să cădem
decât desculțe.

Numai bărbatul știe să iubească.

Noi stăm cuminți, cu genunchii lipiți
și învățăm să citim în gând
supunerea,
sau alteori sclipim
când răsucim capul
spre Răsărit-
dacă cineva a strigat,
dacă cineva stă prins cu o agrafă
în cocul împletit,

numai bărbatul trăiește,

noi pictăm noaptea în nuanțe sidefii,
adăugăm puțin contur,
naștem copii,

sau pictăm ziua,
amestecăm fardul de pleoape
cu umbrele,
schițăm zâmbete în ceașca de cafea
pozăm turcește,
pozăm nud,
și doar așa
ne strecurăm în medalionul de argint.

Numai bărbatul e omul,

el s-a născut,
el râde,
el plânge,
el moare.

Noi
dispărem uneori după un colț
de lume.