Eu cred că omul e nemuritor.

Dacă am sta nemișcați
cu mâinile încrucișate pe genunchi,
cu ochii larg deschiși
și am privi
prin fereastra colibei noastre
dincolo de lucruri,
poate că am înceta să mai vedem lucruri
și am zări desigur
alte ființe,
o lume nouă,
în care punctul cel mai mic
ar fi o corabie cu pânze
pe care ar locui
un pescar fericit.

Din când în când el ar duce
mâna deasupra frunții
în căutarea altor puncte,
ar mai îmbătrâni câțiva ani,
ar roti cârma la-ntâmplare,
ar înălța pânzele,
ar putea avea totul
sau nimic.

Dacă ar sta așezat
pe spate, cu fața la pânze,
și ar privi dincolo de ele
ar vedea ființe,
multe ființe,
poate că stele,
dar cel mai clar-
și aici ar întineri la loc-
ar vedea o altă lume
în care punctul cel mai mic
ar fi coliba noastră liniștită
unde ne-ar place să încremenim
în prag – unica mărginire-
și să privim
țintă în alți ochi
foarte îndepărtați,
din ce în ce mai îndepărtați,
dar niciodată destul
încât să nu le simțim
căldura.

Eu cred că omul ar fi
nemuritor,
dacă într-o zi
cineva nu i-ar închide
ochii.