Să nu ne mai certăm.

Să fie ca acum,
sau să nu mai fie deloc,
sau să mutăm munții din loc,
să scrijelim pe flori de colț
toate cele o mie și una de nopți
să adormim osteniți
în timp ce facem dragoste-
tu cu capul spre nord vest
eu ca un dobitoc
spre sud–est
unde cad ploi ascuțite
și iese soarele
când nu te-aștepți,
acolo e lumea mea,
între două lumi
unde se zvonește că ploile te ocolesc,
că soarele nu arde,
doar te mai bate vântul,
și atunci mijești ochii –

ce întâmplare,
ce clipă sferică
și mare
ca un pământ –

dar de fapt nu se întâmplă nimic
clar,
nimic cert,
nimic–nimic,

e vuietul doar
al unui strigăt de departe
un cu-vânt
pe cale să se nască
într-un somn chinuit,
de noapte,
o sforțare infinită,
necăpătuită,
neomenească,

și eu
care încerc să mă întâmplu
cum pot
la dreapta – cu o mână pe sânul tău stâng,
la stânga – cu o mână pe sânul meu drept,
jurând mereu strâmb,
din lipsă de vizibilitate-

e trafic de vise,
pe contrasens e liber
zburdă zebre, zburdă canguri-

și nu știu niciodată,
îmi par atât de rău,
niciodată nu știu care e sânul meu,
care e al tău,
încât ajung să mă întreb,
dacă atunci când în sfârșit îți spun
te iubesc,
dacă atunci când în sfârșit
mă iubești,
sunt eu care tresar
sau nu sunt eu…