De când m-a vopsit in albastru urâtul,
cu fiecare om pe care-l descopăr, văd bine,
când caut în trecut să-mi aflu-nceputul,
aduc in lumina și-o mică parte din mine.

Dar nu scap de ochiul care privește și mușcă,
cu mâna-i lungă ce lovește și iartă,
de soarta ce mă strânge ca o cușcă,
și face viața cu propriul eu o ceartă.

Ieri lut fără vlagă, azi romanță tardivă
și liber în vânt ca floarea de nalbă.
Dar parcă toate îmi sunt împotrivă
și-atunci mă întorc la pietre și iarbă.

N-am înțeles niciodată,(neputința gândirii).
De ce fug și se-ascund oamenii când plouă?
De ce de la muzică se ofilesc trandafirii?
Chiar nu plâng pietrele sau ni se pare nouă?

Deși n-a trecut mult de la propria naștere,
urmărit de blestem și de umbra crescândă,
crezând că voi obține întreaga cunoaștere,
port o cruce de lemn pe o stradă urcândă.

Îmi fac aripi de piatră si bucăți de astru,
cioplind de zor la templul unui zeu absurd.
Realitatea e doar un porc vopsit în albastru?
întreb privind spre cer, dar parcă zeu-i surd!

Nu poate fi,dar totuși,voi afla vreodată?
și vă invoc pe voi iubitori de albastru.
Arătați-mă așa cum nu voi fi niciodată!
Răspundeți și scăpați-mă de chinul meu sihastru!