Forfota pornea de undeva din interiorul naturii,
iar eu înviasem doar pentru a străpunge semnele primăverii.

Un copil a zugrăvit o floare ne-mai-vazută,
cu douăsprezece petale de culori diferite,
începând de la albul zăpezii, trecând prin nuanțe de verde și de galben,
finalizându-și apoi lucrarea printr-un banal maro.

Mama, calmă si tacută,
stătea de vorba mai mult cu copacii, cu vântul, cu soarele, cu luna;
învățasem să caut răspunsurile din gândurile-formă ale naturii
privind acea floare ne-mai-vazută;
razele soarelui se topeau încet, dincolo de orizont,
pe cer se zbăteau contururi gri, floarea se stingea prin tulpină,
ca un ultim strat de sevă a vieții.

Mama a luat floarea în mână și a dus-o către fața ei delicată
numai vântul îi mai acoperea din când în când nebunia grijilor ei
din ochii ei mari și negri, au început să se reverse douăsprezece lacrimi
însemnând fiecare secundă, a fiecărei petale, în zeci și chiar mii de picuri de rouă.
Când răsări, era mai strălucitoare ca niciodată.

Era timpul ca ea să se intoarcă acasă,
acolo unde visele deveneau realitate, acolo unde se hrănea cu timpul pământului.

Eram în trecere, am sărutat floarea,
iar ea s-a desprins dincolo de noi, acolo unde se născuse pentru prima oară.