Ce nepăsări sunt nepăsările
Și păsările ce păsări sunt,
Ce alb e gândul care nu mă doare
Și dragostea ce albă e,
Ce gând
Că mă îndrăgostesc mereu de tine,
De tine,
Omule visând



Mi-a venit ideea să mai dorm un pic, să mai visez ceva,
mi-am amintit
discutia dintre tine și
o cadână cu ochi căprui
și-am
amețit.

Astea sunt doar cuvinte, ca să-nțelegi,
firește atunci nu puteam să-mi dezlipesc urechile de pe zidul
din spatele căruia auzeam cum crește
un trandafir căruia i-ai dat
numele meu.

Ciudat este, mi s-a dat de înțeles de atâtea ori,
nu crește nimeni acolo,
nimeni nu poartă numele tău,
nimeni nu te-a strigat vreodată
pe nume.

Mă ocoleau -
mă strigau cu numele lor
sau pur și simplu
inventau
uitau că
într-un sens
singurul trandafir posibil creștea într-un loc
imposibil

care eram eu.

În sfârșit
mi-a venit ideea să dorm un pic, să mai visez ceva,
mi-am amintit
cum flirtai cu o cadână cu ochi căprui
și-am amețit.

Nimic special, gândindu-mă acum,
ochi căprui, un fleac,
dacă erau negri, sau albaștri, sau roșii
atunci să vezi,
pe când eu sunt un trandafir,
nespus de gol,
nespus de trist,
nespus și atât,
pentru că el mut,
nu vorbește,
doar noi îl auzim cum crește
în singurul loc imposibil

care sunt eu.

Dar iar am adormit și am visat un vis romantic cu motivul zburătorului,
un tablou care cădea,
Eminescu, Cezara -
făcea cumpărături în supermarket, din când în când ofta după
un evantai identic
cu cel de acasă, doar că în carouri
albastre.

Cezara, Cezara,
oftează și tu după un prinț, după un castel, după un ceva
mai consistent, mai durabil, nu te
moderniza,
rămâi acolo unde ești, e călduț, e bine, ai autorul tău, insula ta
etcaetera.