Anii au lăsat sarea pe pământ;
Un loc cu oceane înghețate de nisip,
păduri grase, drumuri albe și
vârfuri pustii, sub o lună puternică.
Ai căror locuitori merg încet și tăcuți.

Aș vrea să am conștiința un copac uriaș,
freamăt;
pelicanii să zboare la atingerea
aceluiași vânt rece,
vreau soarele învins, fantomă de liliac
prinsă în geam.

Întrebarea, din când în când, își desface nodurile într-un fum;
atunci un harpon e aruncat în tine.

Mă uitam cum străbați pădurea
cum tai lemn și-l iei acasă,
unde ai o jumătate de biserică ce ești tu,
cum îți aranjezi amintirile copiilor morți într-un domino.

Umblă un zvon că singura mea calitate
e să îndoi gândurile,
că nu le stăpânesc,
l-am pornit și l-am cules, acest zvon,
ți l-am dat.
Nu ai tărie, dar prin durere,
prin cum ai fost tăiat și biciuit și strivit și ars –
ești omniprezent, ca setea de exemplu;
ori ca păsările, ori ca frica de locuri adânci.

Chiar va fi ceva când nu vei mai fi,
biserica ta în jumătate,
ca și cum nu ai putut s-o iei pe toată cu tine.