rochia argintie îmi vine bine
din profil e ca turnată din apă și piatră
în jurul bustului mă strânge a toamnă
iar pe la cusături cu dinții mă ține
primul colindător de iarnă
nicicând nu am fost mai adevărată
și neînchipuit de tânără

după mine se scurg potopul și ploaia
de când le știu se întrec sisific
încleștate în decolteul albastru înalt
aruncând zaruri lichide
ezitând între a mă șterge
de pe fața bobului concret de nisip
ori a mă dizolva în steaua de pică
ce implodează teoretic în el

dar eu pășesc mai departe întreagă
îl las pe Galilei de esențe să mă dezică
odată cu mine în oglindă aleargă
inima trosnind din cristalele toate
de piatră, Doamne și totuși cum bate