agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2492 .



neb1 cu stea în frunte
poezie [ ]
adiacențe

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihamax ]

2004-08-25  |     | 



nebunul șchiop își potrivea ușor
în palma frunții ei ochiul de dor

sub umeri ascundea cocoașa firii
și-nchis în piept delirul amăgirii

cu mâna-n cercul lacrimii sădea
un colț de apă vie pentru ea

orbit de tremurare și rugină
zdrobindu-și lesne umbra unui gând
își născocea în taină un mormânt
turnând în lut spirale de lumină

lanțuri tăiau tăceri pe-a sufletului ușă
rugând în taină norii cu cenușă

pe cuibul viselor suflând nisip
lăsa priviri topite să curgă apă lină
spera să umple timpul cu rășină
să frângă-n zare clipa ce-a murit

un fir de iarbă răsucindu-și nervul optic
în creuzetul morții lui haotic

1986, reeditare în chinuri.


uite, Ioana, nu am mai găsit nici măcar caiețelul...
însă am descoperit un altul, din 1988... am copiat câte ceva... din pozele bune, să zicem...

Fie-mi iertate dezvăluirile, capitol - omul vorbește singur

Aprilie-septembrie 1988, selecțiuni

Ce simplu am putut să-mi storcesc, ca pleznite de perete, să anihilez, să inhib strivind tot micul univers, presându-l în trecut cu superioritate, când de fapt, luptasem să-l câștig...
îmi blocasem tresăririle vieții, stârpisem indiferentă tot sensul după care alergasem
ce MONSTRU sunt!... Cred că dacă mi-ar fi spus cineva oarecare ceea ce mi-am închipuit inconștient chiar în acel timp, l-aș fi ucis! Dacă ar fi îndrăznit cineva să-l facă pe El una cu toți ceilalți oameni, cu masa infernală fornăind sleit, în furnicar clocotit de ființe negre, mărunte. Colcăind infect în diformitate cleioasă, i-aș fi înjumătățit gâtul scrâșnind degetele aluneacte în vene... după care m-aș fi disecat, mărunt mărunt, ca să simt colosalul dispreț înnebunitor, în fața sângeroasei suferințe aburinde, pentru un trup devenit străin...

Și când mă gândesc că nu-s decât niște biete idei amețite, care ni se infiltrează iute, mai repede decât mi le-aș putea opune rezistență, sclipind cu un fior vinovat într-o minte ca de parazit... Sunt exact acele idei datorită cărora recunoaștem, nebuni, că n-am suporta ca gândurile să fie cunoscute, citite de către ceilalți. Roșim pentru că nu le dorim, nu le gândim, de fapt, ne urmăresc prin stupida absurditate concentrată în ele, ne obsedează uneori tocmai pentru că observăm că ni se întipăresc mai bine, chiar atunci când le alungăm mai mult, într-o ironie deșănțată.

Te-ai gândit vreodată cum se îneacă valul?
A țipat vreodată tăcerea în gândul tău?
Þi-ai înecat vreodată respirația, ca să aspiri tăcerea? S-o asculți, aproape și eternă?”

Dezamăgire...
Ce poți face când simți că nu mai ții la nimic și la nimeni, fără să te înțelegi?
Când vrei cu totul altceva decât ceea ce ți se oferă, pentru că te-ai săturat să papi otrăvioară învelită în ambalaj de ciocolățică cu zmeură?
Când nu te mai poți abține să vezi doar acele lucruri care nu-ți plac?... Aparent îmi pare rău... Știu să pierd, dar nimic nu mă mai interesează... În jurul meu nu există nimic, căruia să-i spun cu toată ființa VREAU!”
Foșnăie frunze tomnatice în jurul unui pumn de cenușă cu care te identifici... simplu și fără păreri de rău...

O furnică pleacă din orașul B, după timpul beta de la plecarea alteia din orașul A, și este întâlnită de aceasta după 10 beta din momentul inițial. Furnica din A îi dă „Bună dimineața”, fără să se oprească din mers. În cât timp, va primi răspunsul furnicii din B, considerănd că nici aceasta nu s-a oprit? Este posibilă recepția răspunsului?

Aproape tremur... Capul, mi-e un gând imens și greu, pe care nu-l mai știu. Absența totală a ploii de zgomote care nu-și încetează asaltul prelung susținut 14 ore din 24 câte s-a îndurat ziua să crească îmi sfâșie durerea compactă a capului, dar eu vreau în continuare liniște. Însă altfel de liniște. Trăiesc năucă într-un gând pe care n-am apucat încă să-l visez și mă simt de parcă aș fi încercat să-mi curăț capul, izbindu-l de mult mai mulți pereți decât există în camera mea, ca-ntr-o lăcomie avidă și nesfârșită crescută din tot ceea ce aș smulge din mine... parcă mi-aș fi încercat, deodată, să răcnesc cu toate sunetele de care sunt în stare și-am rămas fără grai. Sunt vie doar prin ochii care refuză să adoarmă... totul e prea perfect, așa cum se închide lent și sigur, stăpân pe aerul din jurul meu, ca o prezență puternică și calmă. Mă năucesc senzații tare idioate... mă simt rău...uf! ce contează? Trebuie să dorm... ce naiba? Am nevoie de legănătoare pentru copii desculți? Poate vreau să-mi și cânte cineva... parcă o boală incontestabilă și totuși absentă îmi ghicește nevoia de a nu fi singură, dorința unei prezențe tăcute a înțelegerii...
M-am săturat să tot visez încredere, vreau s-o văd! Ce lungă-i noaptea asta! Toate nopțile sunt atât de lungi... când nu sunt prea scurte!...
Dimineața parcă mă regenerez, îngrop undeva halul în care mă simt acum și sunt...altfel, chiar dacă dorm, sau nu... Parcă intră dimineața în mine, nu mă mai așteaptă în fereastră... vreau să apară soarele! Mă și văd răsucind și împingând pământul, ca să-l ajut.....
E dimineață! MI-e somn! A trecut o Noapte?? Am dormit! Am dormit 12 ore!
Mă dor ochii și sângele din creier, ce aleargă bezmetic, dar zadarnic într-un trup insensibil... Din corp mai am doar bucăți, câteva resturi dispersate, evadate dintr-o sală de morgă, pe care controlându-le, abia le mai simt pulsând amorțite în suferință pentru ultimele spasme.
Nu mă pot dezlipi de mine... și cât de sigură eram de...regenerare!

Un fulger de minune... te caută odată cu mine, prin labirintul tristeții, cu mâinile înlăcrimate... te vede zâmbind, pe când mergeai cu timpul, dar surâsul tău n-o caută, n-o vede pe cea de acum...
Orele-s cuvinte în umbra vocii tale, iar zilele întregi sunt amintiri, peste care nu va plânge niciodată speranța unui vis...
ce aiurea e cerul... e sfâșiat în alb, de parcă l-ar fi zgâriat o pisică... oare pe cer îl dor norii? Parcă o nimfă i-a răsfirat agățate răni, umbre de dureri în nesfârșirea undei trecerii ei necontenite...
„Vrei să plictisești pe cineva? Spune-i tot ce știi” Voltaire.
„Sufletul omenesc nu poate suferi golul, oriunde îl găsește pune poezie” Iorga
Dacă Flaubert ar fi știut că Dostoievski scrisese că un suflet se măsoară după dragoste, sau că Iorga spunea cândva că sufletul se măsoară după înălțimea idealului, ar mai fi scris el oare, că un suflet se măsoară după dorință?... Ce poantă strașnică, te-ri-bi-lă tiribilă, dom’le, tiribilă! Sub putreziciunea unor file, uitate în mâinile stricăcioase ale vremii, am descoperit niscai rândulețe scrise în vacanțe. Stau și mă minunez!
Parcă într-o ostentație continuă și fără de capăt , dezgolesc din părăsirea unde s-au înmormântat fărâme de zugrăveli... dar știu că eram necăjită, în urma năpădirii realității, ca o buruiană otrăvită încolțind între crăpăturile viselor sfârtecate... reveneam la ea, privind-o cu o ură organică, aș putea spune sângeroasă, încărcată și încovoiată sub dispreț și dizgrație... ură bestială, mai simplu, dar nu pot afirma și faptul că am întâlnit și cuvinte mai urâte decât acesta... Am scris toate acestea, din dorința transcrierii unui extract din fantomatica imagine, acoperind hârtia, pe care nu știu de unde o putusem procura în mașină, stropită și brăzdată de niște semne ciudat de aiurea, în dezordinea lor cu pretenție de fraze......
Excelent! Să te plimbi la munte în mașină! ()
Scuzați dialectul
, să bei, să sorbi cu nesaț tot zațul autostrăzii tolănite în praf, să te simți ruginind gâlmă cu gâlmă, să te tot saturi de celulele tale, spirocheții (urmează ceva de înțelegerea căruia omenirea a fost privată- și ce fericită trebuie să fie! ) din mărețul edificiu care te reprezintă! Melci cleioși ai atmosferei îți invadează nepoftiți, bădărăniți și aroganți interiorul... gastric! Te simți stomac, pe care incapacitatea l-a smuls funcțiilor vitale, incapabil de digestie, o plasă rumegând, ronțăind vulgar și grosolan mărșăluitoare pietricele alunecânde...
sunt superbe! Superbeeeh culorile astea naturale din marginea cicatricii provocate muntelui, înfipte ca niște proteze, pe gingii îmbătrânicite, tremurând de ierburi parazite!(iarăși ceva incomprehensibil)... simți că privirile se poticnesc în platitudinea lor prostească, obsedant arogantă, ingrată, străină de orice urmă atestabilă de minimă înțelegere sau inteligență, necesară surplusului de existență, pe care bănuiești că-l exploatează, cu jind deplorabil, imoral... se împiedică ireversibil, implacabil, de opacitatea lor compactă, ochind, cu fixitate de sticlă, neputiincioasă, abstract, teribil de abstract împietrite în expresia unei mute revolte vlăguite... SECOLUL PRAFULUI...
Ai impresia că sufletul ți-a fost scos afară, cât mai în afară față de tine, eventual te-au făcut să-l vomiți și asemeni gâtului ars, se usucă în bătaia umbreluței de raze poleite cu aer...poți oare, cere unei frunze să gândească? O biată bucățică de verde... un verde care se încumetă să-ți rânjească, totuși, infailibil, cu pretenții absconse, dar dominate, totuși, de conștiința obtuzității disociate din principiul nepătrunderii, care le respinge din sfera analizei perceptive...
Ce vegetație idioată! Ce de priviri bețive pendulând secat între tâmpire și îndobitocire, acordă gazului atmosferic acestre spectre ale speculațiilor noțiunii de ...natură?!
NU e trist, e tragic, dizgrațios... contemporan! Sânge de paie învelit în celofan de ceară fierbinte și fumurie... lăcrimează și gardurile, hohotind pe umerii străzilor... s-au plictisit până și pietrele...ce naiba așteaptă? Marele scuipat al inteligenței?(și iar un epitet afundat în necunoscut, îmbrăcat în robă de hăeroglife, probabil „obscure”) nu mai închid ghilimelele, am depășit de mult cadrul introspecției... nu-s capabilă să copiez ceva, cuvânt cu cuvânt, mai ales atunci când cuvintele îmi aparțin... dar următoarele cuvinte, zău că le-aș transcrie intacet, de o mie de ori, și nu numai pentru ATUNCI...
„Vreau să fii cu mine!” GATA, le-am zis!.

Bâz-bâz. A sunat Mirela și m-a întrerupt. Adică sunt întreagă până la genunchi...de jos în sus. La genunchiul broaștei, lip+lip, se pleacă urechea râului.râului timp.ce-s io? Doctorul cui? ORL-istul timpului? Și, pe deasupra, mai e și murdar în urechi... atâția își suflă nasul în ele... în batiste! Am un crocodil de cactus în cameră și nu mă mai îndur să-mi scot privirile dintre frunzele lui. Îl săgetez intensiv, înmuindu-i tensiunea de blocare, până când geneza îi suflă să cedeze, și atunci o să pară că flăcările lui verzi au izbucnit sub puterea mea... văd și fumul, prelingându-se pe pereși, într-o străfulgerare de rezonanță reflexivă, premeditată conștient pe fondul complicității impuse de concentrarea mea telepatică. MI-este permanent frică și nu știu de ce. Sunt foarte neliniștită, încerc să acopăr, să înăbuș, să încleștez senzația asta, în fiecare secundă, în care mă surprind bănuind-o, involuntar. Nu sunt convinsă că știu ce-i cu mine, trec peste, și de fapt, mă amăgesc încontinuu, încercând să-mi curm rătăcirea. Mă doare capul foarte tare, s-ar putea să fi răcit, căci mă simt de parcă abia l-am scos, aburind curgător, din camera de tortură. E foarte târziu pentru azi, am pierdut timpul. Îl pierd și acum, ca de obicei, dar mă stresează vagi dizertații pe teme fumegânde... e un haos în jurul meu, pentru că nu-i nimic concret.
început de roman...
Lighean de compromisuri
penibil lângă penibil, înghițeam amândoi chinul tăcerii sfărâmându-se între dinți ca un fir de nisip. Nu ne-nghionteam nici unul să suflăm în lumânarea acestei tăceri fumegânde, pesene amândoi dețineam monopolul nerostit al vinovăției.
Plete de arbori se răsfirau printre porii adormiți ai văzduhului, pe când lumina ne vibra din urmă ca un fulg abia zărit ghemuindu-se printre copaci. Roua mișuna licărind prin iarbă, în tropotul călărit stingher, în străinătatea ușor neliniștită a pietrișului ...

Numai lumină în jurul meu și eu tac
Numai fiarele-mi urlă înăuntru
Numai dinții de ceară-i desfid
Dispaă din mine culoarea văzduhului
Și cântecul cucului, baladele slutului
Și cheia dormită spre voi a cuvântului.
Dorită și necugetată amăgire
Strecoară tăcerea în fire
Mă-mbăt cu-astenie, iubire.
Umbre ce tac sunt umbre amare
Cerul-copac e un maldăr de sare
Cu mine mă-mpac și vraja dispare
Și nu mai am lerac, ci doar cumpătare...

Mă-nghit, spre mine vorbe cu sacul ridic
Și chinga e aspră și iar mă oftic
Să-mi plimbe pe umeri piciorul peltic
Și gândul-surâsuri spre plete mi-l pic.
Să secere-n unde de piatră cuvântul
Să lase să picure-n miere tot stupul
Să macine gheara pe gingașu-mi gâtul
Nisipul plăpând să-mi facă iar chipul

Ce știi tu, măi pui de lup,
Cum tăcerile le-ascut,
De nu saltă-n umbră nuc
Și nici ploaia-n umbră cară
Cele gânduri de pe-afară...etc.

fragment-scurt circuit mental și nivele de vibrație
! în raport cu capacitatea mentală și dinamica recunoașterii, factorul decizional și efectul rezultatului acțiunii asupra subiectului.
!! cu cât te apropii de un motiv, are loc o transformare fizică și una chimică, apoi un transfer energetic, sau toate deliberat haotic, într-o perioadă delimitată de timp. Cu cât „îți place” subiectul, crește capacitatea stabilirii de noi variante, efecte relaționale. Are loc un proces regenerativ, pe baza unei reacții negative. Ciclul respiratoriu își schimbă sistemul de coordonate, devenind puntea de legătură viabilă între datele cunoscute, în proces de sedimentare relativă, iar noile asocieri dinamice, sporadice sau pur și simplu întâmplătoare. Se apropie momentul definirii scurtcircuitului mental, care este chiar acest flash al redescoperirii, identificării produsului, sau fundamentarea unei noi scheme de atribuție.
Legea cumulativă, pricipiul lui Hebb- învățarea la nivelul sinaptic-
„excitarea unei celule nervoase A de căttre o celulă B. Devine cu timpul cu atât mai puternică, cu cât cele două celule au fost mai frecvent active concomitent”.

Floare de seră – fecioară de sticlă

Mi-e dor, mi-e dor, mi-e dor de izvor
Și dorm, și dorm și dorm în răzor
Aștept, deștept și frunze mă dor
Simt cald în pământ, mi-e teamă că mor
Mi-e rău, mi-e rău, mi-e rău mi-e rău mi-e
Și soarele-mpunge și strânge mereu
Sub bolta de sticlă-i din ce în ce mai greu
Sunt luni de când tac și sunt numai eu

Frunzele-mi cad și ceru-i de piatră
Mă simt o mirare crestată sub daltă
Îmi vine să țip pustiul mereu
Dar timpul se-neacă și murmură greu
mi-e sete, mi-e sete, o sete cumplită
mă arde în trup și îmi este frică
de soare, de noapte, de roua când pică
de viață și dor acum sunt obosită
sunt florile toate în jur veștejite
trec frunze prin aer de vânt vălurite
și toate sunt moarte în suflet rănite
și zac în tulpini, de par adormite
uscat ca pământul
avid ca și plânsul
sordid cum e gândul
e vântul, nemântul...

Parodie...

Mai uită cum ninge decembre
Spre mine iubito privește
Mai spune s-aducă un petec
Și fruntea să-mi ștergi vitejește

Ci mână-mi halatul spre baie
La duș să ascult vijelia
Căci zilelor mele într-una
Aș vrea să le-ofer amnezia
Mai spune s-aducă și ceaiul
Papucul să-l coși că mă roade
Arată-mi ce-ai luat de la solduri
Și piară canicula-n grade
Ce cald e aicea la tine
Deschide fereastra, se simte
Pe-afară curent de septembre
Și ceasul iar merge-nainte

E ziuă și-un cer cadaveric
Mai spune s-aducă-nghețata
Te uită la praful din casă
Pământu-i uscat, ca la poartă.
Eu nu mă mai duc azi la școală
Privește-napoi, ia aminte
Și spune de nu ți-ar surâde
Să mergem la ștrand, ori la munte.

Povestea comuniștilor

Zece comuniști drăguți au plecat la ouă
Unul a rămas la coadă și-au rămas doar nouă
Nouă comuniști drăguți aveau poftă de compot
Numai unul avea pile și-au rămas doar opt
Opt comuniști drăguți erau numai șoapte
Unul și-a permis să râdă și-au rămas doar șapte
Șapte comuniști drăguți aveau câte două case
Unul l-a vorbit pe fi-său și-au rămas doar șase
Șase comuniști drăguți se vedeau și străbunici
O nepoată-a încălcat legea și-au rămas doar cinci
Cinci comuniști drăguți se jucau cu Na
Unul a urmat chimia și-au rămas doar patru
Patru comuniști drăguți aveau toți idei
Unul le-a comunicat și-au rămas doar trei
Trei comuniști drăguți aveau totul de la noi
Unul și-a pătat dosarul și-au rămas doar doi
Doi comuniști drăguți aveau noroc cât pumnul
Unul l-a exploatat, șia rămas doar unul
Un comunist drăguț se plimba prin RDG
Neamțul l-a primit cu bine și-acum
Tot acolo e!








.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!