încerc în versuri să-ți cer mâna
să schimb cușca cu îmbrățișare,
vreau să uit
șoaptele trecătoarelor
vrăjite de sindromul ființei umane,
clipă după clipă
crezând nemurirea
dar simțind doar trecerea –

port după mine o coajă de măr
plină de milă și spaimă,
o dorință de a simți ca om
de a simți ceva,
altceva decât ura
pentru bătăile inimii,
pentru orgasmul clipei neutre
din care s-au născut
neamuri de om...

înghit energizante
cu gust de mii de ani lumină,
căi galactice furișate în sindroul uman...
las embrionul divin să-și termine menirea
să nasc epopei
cu gust de fericire

nu sunt poet
nu-mi cereți să renunț la crezul durerii...
mă grăbesc să aștern
pergamentele unei noi iubiri
continuând creola despărțire:
nisip - cale lactee

în groapa dintre stele
sunt poet
unde El îmi cere iertare
că a uitat de mine...

culeg oseminte fragile de nuntă
căci cel uitat cerșind să ierte
e om, se simte om...
nu e poet... iubește...


10.10.2004