agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 910 .



Teodor Dume, carte: Urme de sânge pe umbra trupului
presa [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dumov ]

2021-03-12  |     | 



Urme de sânge pe umbra trupului, autor Teodor Dume

Prefața: Daniel Marian
Posfața: Daniel Mariș
Posfața: Daniel Luca
Editura: Castrul de Thymes, 2021
Coperta: Kara Molnar

***
Memoria patimilor

(Teodor Dume – Urme de sânge pe umbra trupului, Editura Castrum de Thymes, 2021)
Un dor limpede ca o lacrimă şi acelaşi dor, îndelung ca un fuior care nu se mai termină – într-o haină doar visată, pentru umbra trupului cea pedepsită cu urme de sânge. Însemnat o cruce înfiptă în dreptul naşterii, şi până unde va fi să fie, urmând drumul crucilor, „Azi sunt mai bătrân cu o zi/ şi mâine cu două/ poimâine/ dacă va fi să fie/ cu mult mai bătrân/ un bătrân fericit sau poate inutil/ ca o iluzie/ dar sigur voi fi/ o promisiune pe care/ i-am făcut-o morții” (Promisiune morții).
Pentru cine l-a urmărit pe Teodor Dume în parcursul său literar, este ştiut timbrul său de sensibilitate extremă, filtrată prin mijloace specifice, şi decantată timp de aproape trei decenii, cu generozitatea trăitorului inegal în realitate şi iluzie. Nicicând, poetul care mai fiind şi om, nu e singur în (ne)fericirile sale. În această nouă carte, se află de strajă părinţii şi icoana bunicii. Despre „Urme de sânge pe umbra trupului”, putându-se astfel spune că este o dureroasă reuniune de generaţii, în contratimpul venirilor şi plecărilor de pe lume. Emoţia pătrunde nebuneşte şi nu se opreşte până nu taie răsuflarea: „Cămaşa pe care o purtam/ era cadoul primit de la mama de paşti/ de fapt nici nu ştiu dacă era un cadou/ ci poate că era doar durerea bunicii/ urzită cu lacrimi/ aşa m- am gândit eu/ când mama/ mi- a dăruit- o în ajunul paştelui/ cu ochii aplecați în pământ/ mi- a pus mâna pe creştet/ şi m- a mângâiat ìntr- un fel anume/ cum nu o mai făcuse niciodată/ printre lacrimi mi-a spus/ “bunică-ta ar fi vrut să ți-o dea ție/ după ce ai mai fi crescut/ că/ e din cânepa topită în râul/ din Luncasprie/ la care te ducea de mână la scăldat/ de apucat n-a mai apucat nici să-i facă şi lui/ ta-tu una la fel dar/ mi-a zis/ ca tu să o îmbraci duminica/ înainte de a se trage clopotele”// nu ştiu de ce dar cămaşa nu am purtat-o/ decât o singură dată ci am împăturit-o/ în patru şi am aşezat- o în dulap/ pe raftul/ cu fotografia bunicii// ori de câte ori deschid dulapul/ ochii mi se opresc în lacrimi/ şi parcă/ o revăd pe bunica/ ținându- mă de mână/ pe scurtătura de drum/ ce ne ducea înspre râu...” (Cămaşa urzită din lacrimi). Poemele de asemenea factură cunosc anverguri cataclismice, asemeni replicilor la cutremur, sunt desfăşurări de sentimente puternice, apăsătoare, care se succed fără încetare vreme de cât va fi să fie. Dincolo de titlul pur personal, însă, poezia lui Teodor Dume se manifestă la dimensiuni universal-astronomice, înscriindu-se în circuitul gândirilor şi filosofărilor cu care este împresurată lirica de secol douăzecişiunu.
Astfel, poezia ca eliberare şi exod: „Uneori uit că am o singură viață/ o singură moarte și că/ în acest Univers/ mai sunt și alții ca mine/ iar ceea ce ar trebui să se întâmple/ se va întâmpla oricum// aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă-două/ noaptea e mare/ și uneori/ mult prea blăstămată/ pentru a o trece de unul singur// am privit prin geamul ferestrei intredeschisă/ noaptea era atât de rece/ și atât de tristă/ încât/ și cerul începuse să lăcrimeze/ de venit n-a mai venit nici moartea/ iar lui Dumnezeu/ nu i-am mai cerut nimic// oboist ca și păianjenul din colț/ am lăsat totul pentru o altă zi” (La o partidă de cărți cu moartea).
Fie că strânge la piept clipe de abur desprinse din firide de memorie, ori explorează ţinuturi îndepărtate, despre care nu se ştie până unde se întind, Teodor Dume continuă să se prezinte ca şi până acum, drept o voce lirică importantă a generaţiei sale. Spre citire, un superb poem: „Mi-am aruncat ultimul vis într-o groapă comună/ și frica de a fi greșit/ îmi spune că/ cel care mi-a bătut aseară în poartă/ și mi-a cerut o cană cu apă/ a fost Dumnezeu/ și de primit nu l-am primit în casă” (Nu putea fi decât El).

Daniel Marian

***
Ierhariile memoriei

Teodor Dume își asumă, în volumul de versuri Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021), condiția aventurii lirice autentice prin sentimentul obsesiv al prăbușirii unei lumi iar impulsurile sale cresc organic, cu o suferință lăuntrică neostentativă, interiorizată, ca niște momente unice ale devenirii.

Intuirea sensurilor validabile dinspre orizontul metafizic spre cel al cerebralității subliniază exercițiile de interpretare reflectată a trăirii prin resorturile apăsătoare uneori ale unei deznădejdi existențiale ce îmbracă nebănuite forme : „aseară m-am așezat pe genunchi/ și am plâns/ Dumnezeu nu era acasă/ așa că/ mi-am implorat moartea/ să treacă pe la mine/ pentru o partidă de cărți/ un pahar cu vin/ sau pentru o vorbă două/ noaptea e mare”.

Orizontul de așteptare pare animat de găsirea posibilității de a descifra forța izbăvitoare a presentimentului inalterabil al supraviețuirii prin taina creației, o înlănțuire amăgitoare ce provoacă ,regenerează și fascinează sufletul.

Raportarea la drumul înapoi al existenței, împotriva propriei sale esențe închide în ea stimuli ce sfidează materia și trezesc opțiunea separării timpului ca expresie a spiritului resuscitat prin dezvăluirea vulnerabilităților sale : „poezia mea nu este poezie/ cel care v-a spus/ că poezia mea este poezie/ nici cel puțin o depresie personală /poezia mea este suflet/ un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme/ printre flori și ierburi virgine/ pentru a-l dărui celor rămași fără suflet/ din bucățile dăruite se va reface un întreg/ sufletul meu învie/ sufletul meu se învie/ sufletul meu învie și moartea/ dar ce am face fără moarte ...”.

Nervii acestei poezii, dincolo de lamentația melancolică, sunt bine înfipți în solul intuițiilor ce particularizează experiențele eului și viziunile sale mitice. Viermele ascuns al memoriei, departe de a fi doar o anonimă oglindă a iluziei, sapă cu grijă tunele de acces spre înălțimi și adâncimi, într-un spațiu al veșnicului mister, al unui anume transfer de cuprindere prin substituția temporalului cu miracolul ființării insondabile, eliberatoare: „alerg de la un capăt/ la altul al visului/ în care/ se vorbește despre mine”. Căutându-și sinteza, poetul oferă un adevărat spectacol despre sine.

Daniel Mariș

***
Suflet pentru suflet

Multă durere, multă suferință, multe lacrimi se află în recentul volum de versuri pe care îl
semnează Teodor Dume, Urme de sânge pe umbra trupului (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2021).

Scrisul său este trăire, nicidecum poezie, după cum autorul însuși se confesează în Poezia mea, un gest de unică folosință, fiind scrisă din suflet pentru suflet [„poezia mea nu este poezie // (...) poezia mea este suflet / un suflet pe care l-am așezat în coșul / cu poeme / printre flori și ierburi virgine”], și poate învia sufletul celui care scrie, dar și al celui care citește („sufletul meu se învie / sufletul meu învie și moartea // dar ce am face fără moarte ...”).

Încetul cu încetul, moartea devine o prietenă foarte bună („Atât de mult m-am împrietenit / cu moartea / încât / i-am permis / să respire din mine” – Pact) și e invitată chiar la câte o partidă de cărți [„mi-am implorat moartea / să treacă pe la mine / pentru o partidă de cărți / (...) / noaptea e mare / și uneori / mult prea blăstămată / pentru a o trece de unul singur” – La o partidă de cărți cu moartea].

Moartea, de altfel, este singurul lucru cert în destinul omului, determinându-l să conștientizeze propria fragilitate („dar sigur voi fi / o promisiune pe care i-am făcut-o morții” – Promisiunea morții).

Pierdea apropiaților (părinții, bunicii) este extrem de intensă și e descrisă în imagini memorabile („M-am pus pe genunchi în fața lui Dumnezeu / și l-am rugat să mi-o trimită pe mama / acasă / de ziua mea / să tăiem tortul în multe părți / câte o felie pentru fiecare și una / pentru bunica” – Colind pentru mama).

Întâlnirea cu moartea conduce la pierderea inocenței, copilul maturizându-se abrupt, brutal („undeva în copilul din mine / zbura un fluture alb / lăsând o dâră / un fel de drum / pe care / oamenii plecau ...” – Moartea, un fluture alb).

Totuși, oricât ar fi de cruntă, nu moartea este cea care îl înspăimântă pe om cu adevărat, ci singurătatea („Singurătatea e mult mai rea / și mai lacomă decât moartea / pe care / am avut-o amantă / în lipsa ei m-am avut doar pe mine” – Vise, mereu aceleași ...).

Tocmai de aceea omul are nevoie de iubire, nu poate trăi fără ea și se află mereu în așteptarea celui/celei menit/menite. O iubire care nu poate exista fără apropiere, fără atingere, fără îmbrățișare, chiar și atunci când acestea sunt ținute sub obroc („o iubire fără atingeri e doar / o durere rebelă ce navighează / prin sângele înfierbântat ...” – Vise, mereu aceleași ...).

Mai mult, iubirea îl scoate pe om din carapacea sa, îi dă curaj să se înfrunte pe sine însuși, dar și să ia în piept lumea, iubirea fiind ea însăși o lume întreagă, dar și o poartă către lumea fiecăruia dintre noi („De iubit am iubit fără să știu că / iubirea deschide alte lumi / câte o lume pentru fiecare” – Iubirea, singura măsură a bătăilor de inimă).

Dumnezeu însuși este iubire și sălășluiește în iubire, îndreptarea omului spre credință fiind din ce în ce mai dorită („Am două vieți una / de unică folosință pe care / o administrează moartea // și una de rezervă / cea veșnică / pe care / am amanetat-o lui Dumnezeu / hrănindu-mă cu resturi și / capete de amintiri” – Două vieți; „știu bine că / tot ceea ce crește și / înflorește din mine / se numește viață și asta / pentru că / îl recunosc pe Dumnezeu” – Gest).

Viața este un dar divin și omul trebuie să știe să o trăiască. Fiecare om își duce propria cruce, însă faptele sale determină greutatea acesteia („în cele din urmă Dumnezeu a izbucnit în râs / apoi mi-a șoptit îngăduitor / greutatea crucii pe care o porți / este măsura faptelor tale” – Greutatea crucii, măsura faptelor ...).

Dacă în cale-i își fac simțită prezența umbrele, omul nu are de ce să fugă, ci să le accepte, doar și ele au menirea lor („Avea dreptate tata când / îmi spunea să nu fug niciodată / de umbrele ce se arată pe la colțuri / pentru că nu se știe care / îmi va fi alături pe drumul înspre Dumnezeu” – Un fel de îmbărbătare).

Teodor Dume construiește cu migală o punte sufletească între poem și cititor, deosebit de rezistentă în fața intemperiilor de orice natură ar fi.

Daniel Luca

***

Motto :

Nici chiar moartea nu doare mai tare
decât dorința de a iubi
sau a fi iubit
dar să nu uităm că
și iubirea e o moarte lentă pe care
Dumnezeu o acceptă ca jertfă pentru oameni
(Teodor Dume)




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!