poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2179 .



drumul
proză [ ]
fragment

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [mihaly ]

2005-05-03  |     | 



Stiti cum au trecut rusii Neva iarna in februarie, cu tigarile aprinse? intreba Nikolai si ma lasa sa ma gandesc, in ploaie cu paharul de vodca. Bine inteles ca nu stiu, pot sa ma gandesc pana maine pe vremea asta. Ma uit spre Bogdan care zambeste stupid, spre femeia care curata cimentul terasei nici nu ma mai uit, cobor in pivnita dupa Nikolai. Nu stiu, ma dau batut! Va costa o vodca din aia populara, ca sa va spun! zâmbeste satisfacut batrânul, cu canadiana vatuita revarsata pe doua scaune si pe jumatate de masa. Dupa ce soarbe din vodca genocid cu care l-am cinstit, sopteste incalzit: Dadeau foc la trestii - ati vazut cum ard trestiile? Asa treceau, tragând din trestie!
In oraselul de granita, dimineata e inca blânda. O fata blonzie cu aer de tarancuta sta rabdatoare lânga bidonul de tabla, care se umple dintr-un jet destul de anemic. In spatele curtii e baraca din care iese un fum gros, parca nestiind bine incotro sa se indrepte. De cealalta parte a gardului vopsit intr-un verde sfidator, soseaua e blocata de autobuzul nostru cu motorul ambalat, cu botul spre vest - directia in care ard sute de lumini albe-verzui, semnul orasului. Doi baieti gatiti ciudat, cu caciuli rusesti cu urechile clampanind si maieuri care le lasa goale bratele, sar din camionul din fata si intra in curte. In momentul acela isi face aparitia din baraca de lemn mustaciosul Magnus, cu o privire urâta, asa cum si trebuie sa fie ca s-o fereasca pe fata de mâinile obraznice ale baietilor de la oras. Si asa oamenii din sat spuneau ca Magnus o expune prea mult pe fiica-sa, dar si afacerea era totusi prea manoasa ca sa renunte. In curtea lui Magnus se descoperise capatul votcoductului de la Ostrovet. Bautura ieftina din Belarus se vindea in piata la Vilnius, intr-un fel de piata a Veteranilor plina de relicvele sovietice, in tara care de anul asta, gata, e in UE. Magnus priveste urât spre autobuzul cu turisti straini. Taranii care stau in baraca lui la mese de lemn negeluit, seamanând toti unul cu altul, intaresc aceasta senzatie de clone, prin faptul ca nu stau insirati ca la o masa, stau claie peste gramada si beau vodca din cani mari, pe care abia le nimeresc pipaind cu mâinile prin lumina afumata. Pe treptele de ciment stau tinerii, deja mai individualizati. Când fata intra din curte aducând un val de aer proaspat si un bidonas de basamac tot proaspat, atmofera se invioreaza si in baraca, fetele de la masa incep sa se deosebeasca unele de altele, capatând personalizarea pe care-o da totdeauna zâmbetul. Câtiva care stau in hruba asta din noiembrie pâna-n aprilie, s-au salbaticit de tot, abia mai stiu ca Lituania a iesit din Uniunea Sovietica in care-a fost inglobata pe când ei erau, eheei, tineri, aceia nu mai stiu nici sa zâmbeasca la aparitia fetei cu cozi tari de par, cu brate voinicoase si sâni care aproape-i crapa bluza veche.

M-am trezit amortit-bustean. Ceasul de pe mâna, mai viu ca mine, arata ora sase, probabil dimineata. Sunt in autobuzul cu care am plecat ieri dimineata din Gara de Nord. Habar n-am de când sta autobuzul. Halta e lunga, timp destul ca prin geamuri sa zaresc cladirile semiconstruite de la periferia Sankt Petersburgului. Urechile imi pacane ca in avion. Simetric cu mine sta o femeie spre vârsta a treia, blonzie cu aer inconfundabil slav. Imi intinde o sticla de plastic, râzându-mi din dintii mari ca niste lopeti. Imbarbatat de un gât bun de coniac, incep sa-mi dezmortesc degetele stergând geamul, fara nici un efect fiindca apa cu mizerie s-a depus pe dinafara.
La mine acasa toti spun ca au intors spatele Moscovei, dar dupa o saptamâna de munca, de vineri seara pâna luni dimineata se dau "artisti", sorb vodca dubios de ieftina, adorm seara o data cu gainile, si la ore mici dupa miezul-noptii se-apuca de scris, ca mine in bucataria calda, fiindca am uitat aragazul aprins. Gândurile de la bauta de seara, limpezite dupa doua-trei ore de somn, se transcriu de obicei intr-o fraza care nu se poate termina pe-o coala de hârtie, pe care abia a doua zi la transcrierea in calculator va trebui s-o transez la forma inteligibila; va trebui, fiindca eu aveam ambitia de-a scrie si pentru românii grabiti, fara placerea de-a se arunca cu capu-nainte in arcanele frazelor mele - scriam chiar si pentru doamnele mele de-acasa, carora orele lungi de telenovele le limitasera cumva orizontul intelectual... Aici sunt rau, o sa spuna imediat maman, incercând sa ma convinga ca avea si dânsa un gen de inteligenta pragmatica - uite draga, dintr-o suta de mii care mi-ai lasat-o saptamâna trecuta abia azi am cheltuit ultimul ban, se lauda dânsa - inutil sa-i mai spun ca "inteligenta pragmatica" era un fel de privare stupida de toate micile placeri, care pe mine pur si simplu m-ar ingrozi, de n-as filtra toata atitudinea asta a dânsei prin aburul subtire de alcool. Prima mea cititoare era totusi Suzana, coborâta dintr-o miscare de pe calorifer pe hârtii, cu umbra capului triunghiular proiectata fix pe locul unde incerc sa scriu.

De cel putin zece ani, exista o anumita perioada a iesirilor mele din galeata Capitalei, prima decada a lui septembrie, o perioada apreciata pentru linistea ei, dar - vorba lui Vitali - si aici trebuia sa schimb ceva, oricât de misto ar fi in septembrie la mare (imi spusese când ne-am intâlnit sa-mi inapoieze in fine manuscrisul, dupa mai multe saptamâni de lectura. Am vazut de exemplu ca scrieti foarte frumos despre iarna, mai spunea.) Nu tineam in nici un caz sa plec in Rusia dupa casele doamnei P., eram deci un fel de ostatic, prea blând totusi pentru a opune rezistenta. Poate n-o sa fie chiar asa de rau totul, imi zic uitându-ma de departe la fata femeii care ma imbie cu licoarea; sau poate a baut si ea zdravan, de are de dimineata fata asta radioasa.
Doamna P. ii lasase lui Anton prin testament casele parintesti din Slatina. Ce nu stia Doamna, casele alea fusesera darâmate inca de pe timpul lui Ceausescu, iar acum tot cartierul fusese cumparat de un turc. Asa ajunsesem sa umblam dupa casele unor stramosi mai departati, mai morganatici, din Rusia. Totusi inclin sa cred ca nu casele erau pricina pentru care acceptasem sa plec asa, ci ideea in sine de a vedea alte locuri.

Nu credeam ca pot sa dorm in masina. Când am descins din autobuz in Piata garii, era iarasi seara-noapte, iar temperatura, probabil doua-trei grade peste zero, mi-a scos din corp instantaneu toata caldura coniacului ingurgitat. Desi autobuzul din care coborâsem era ticsit de provinciali, in piata m-am trezit singur ca un copil al nimanui si am inceput sa ma clatin spre gardurile albe cu becuri in forma de lumânari agatate de ele. Du-te nene si te culca! Brutalitatea militienilor e exclusiv verbala. Din scara de metrou, urina picata probabil de la câteva zeci de betivani ridica spre cerul albicios un abur acid.
Stiu incotro ma indrept, am rezervare la hotelul Arbat Nord. Cu cât m-a mai ametit taxiul prin oras, am ajuns la hotel la o ora pe care o banuiesc spre dimineata. Dupa ce m-a purtat inainte-inapoi pe coridorul de la etaj cu camere ocupate, cu clasica eticheta verde atârnata la clanta, Don't disturb, baiatul de la receptie m-a rezolvat scurt si plictisit, intr-o camera single, ca si când asta ar fi fost de la inceput camera mea, dupa ce am palmat cu grija spre el, pe pupitrul din lemn de cires, bancnota de zece euro, si dupa ce m-a mai lasat vreo cinci minute sa-l astept sa termine o vrajeala insotita de chicoteli la telefon, timp destul ca sa-mi examinez toate detaliile fetei mele, alunecoasa ca o apa pe luciul lemnului, fiindca nu-mi puteam retine o agitatie continua dupa cele saisprezece ore de drum.
In baie, la o ora neobisnuita pentru o asemenea activitate, reusesc sa ma bucur de aventura iesirii din orasul Bucuresti, pe care n-am mai savurat-o de peste un an de zile: Asta-i foaie verde, draga, noi n-avem bani de calatorii, poate tu ai sursele tale de venit, de care nu stiu eu, continua mama sa spuna intepata, si dupa ce ne mutasem. Picioarele mele, sensibilizate de apa ce-a curs peste ele sporindu-si incet temperatura spre fierbinte, strivesc cu precizie pe gresie un cuplu de gândaci, albinosi fireste – blondul slav se transmite pe toata scara evolutiei biologice. Stiu bine ca, dupa un voiaj, aveam nevoie de un timp mai indelungat sub dus, de la douazeci de minute in sus, pentru a simti ca trupul meu imi aparatine in noua locatie si sa pot adormi linistit in patul strain. Totusi pâna acum nu m-am gândit ca, prin ritualul acesta minutios al scaldatului, ma eliberam de spectrul dedublarii.

Nu stiu ce calitati de mediator voi fi dovedit in viata mea, de vroia acum Presedintele sa trateze numai cu mine situatia caselor doamnei din Sankt Petersburg. Ar fi vrut sa fie si Anton, in calitatea lui de om care a impartit cu ea ultimii douazeci de ani de viata, dar stii deja de ce nu mai putuse sa ma insoteasca. Fiica-sa Florina probabil ar fi venit imediat, daca ar fi stiut. Prima zi in oras a inceput cu nori moi, cum sunt mai toate zilele de primavara ale Sankt Petersburgului. La douasprezece fara ceva abia incepuse sa se incalzeasca, când masina neagra de protocol, parca un Volkswagen, m-a saltat de la terasa garii. Incercam intr-un esperanto european s-o lamuresc pe picolita bruneta, cu fata rotunda de copil, pometi proeminenti de caucaziana si parul legat in coada de cal, ca nu mai mâncasem cam de mult, de vreo doua zile de când plecasem de-acasa. Mi-a explicat si ea, intr-o engleza aproximativa, aproape fara sa miste din buze, ca bucatarul si-a luat liber. Atunci coffee, tea? Ea a disparut cu un aer intepat, scuturând cu umerii ingusti franjurii verzi ce ascundeau un separeu, si intr-un timp rezonabil a aparut cu ceai si lapte si un cos de chifle - exact când in local intrau, fotografiind clientii putini, cei doi gealati cu ochelari de soare. Voi o sa-i beti casele Polianei Ivanovna intr-o seara la cârciuma, mi-a zis aproape amical Presedintele, dupa o intâlnire zgârcita de vreun sfert de ora, in sala lunga tapetata de harti si decorata cu globuri pamântesti. Presedintele statea in dosul unei mese din lemn masiv, atât de lata incât abia puteam sa inteleg ce vorbea, intr-o engleza cultivata, cu o voce slaba de astmatic, desi stiam toti ca e un tip sportiv cu o sanatate perfecta. Stiam ca preluase ofensiva pentru gazduirea Jocurilor Olimpice la Moscova, aducând drept principal argument in fata oficialilor CIO centura neagra la Judo. Asa si intrase presedintele in sala lunga, cu pasi elastici de sportsman si cu o precizie care m-a speriat: imi fixase pentru intâlnire ora douasprezece, si exact când ácele ceasului din perete s-au unit intr-un singur semn spre apogeu el a deschis usa masiva lustruita.

Aceiasi baieti cu Volkswagenul negru m-au dus la locuinta. De fapt, „m-au dus" e un fel tolerant de a spune lucrurilor pe nume. De cum am zarit la distanta de câteva strazi blocul lataret turcoaz semanând cu un ziggurat (genul de constructie pe care e greu sa o treci cu vederea intr-un oras) si mi-am anuntat descoperirea printr-un sunet gutural, de genul celui pe care le emitem pentru antrenarea corzilor vocale dupa o tacere mai lunga, masina a oprit din viteza cu un scrâsnet dureros. Omul de la volan a vorbit peste umar, strâmbându-si gura spre partea mea: You see? Well, you can walk there! Fiindca ezitam, barbatul din fata mea a intins peste bancheta o mâna uriasa, si mi-a deschis portiera. Cladirea parea evident mult mai aproape din cauza perspectivei, decât mi-a luat mie ca sa ajung la ea, pe niste strazi comerciale inguste cu piatra cubica, care parca se strângeau intre boltile de sticla colorata cu inscriptii pe care stiu sa le descifrez vag, atât cât am invatat in studentie alfabetul de la cursurile de slava veche. Erau cinci apartamente dispuse fiecare pe câte-un nivel si o terasa folosita ca depozit. Presedintele ma lamurise ca Primaria pornise de mai multe ori sa rada blocul, si renuntase pentru ca nu era nimic de pus in loc. Acum investitorii englezi venisera cu proiectul – ceea ce inseamna, scurt si cinic, ca unchi-meu si doamna lui or sa ramâna fara nici o casa decât cea in care locuiau in Baneasa, la doi metri sub pamânt.

Ce naibii sa mai fac la Sankt Petersburg, cu misiunea terminata in mai putin de o ora? Probabil m-ar râde toti amicii de acasa daca ar auzi intrebarea asta. Inca un sfert de ceas probabil, am ramas sa-l ascult pe un pusti cântând la flasneta in statia de metrou, pe urma m-am afundat intr-o galerie cu CD-uri - nu stiu de ce, ca doar n-am acasa CD player. Evadarile mele peste granita nici nu puteau fi, pâna spre jumatatea existentei mele, decât intr-un roman sau in Germania, sa zicem la Berlin unde m-am pierdut pe Hohenzollernstrasse urmarind doua tinere iranience iesite dintr-un magazin cu specific, in hainele lor lungi pâna la botul pantofului, cu miros penetrant de vanilie. Intr-o ultima dupa-amiaza de voie, fara program cu trupa, ma urcasem dupa ele in Metrou, si tot urmarindu-le in stilul meu voyeurist din metroul de-acasa, m-am trezit la capul de linie - intr-un loc care putea foarte bine sa fie in afara orasului, desi Berlinul e totusi orasul cel mai mare prin care m-a purtat aventura existentei mele reale. Grig a lipsit intr-o singura dupa-amiaza la intâlnirea saptamânala de la Cavafii vechi, in ziua când pretinde ca a facut un voiaj in Berlinul Occidental cu un grup de ziaristi - el spune si-acum "Berlinul Occidental", ca pe vremea când erau doua. S-au oparit cu o cafea Pischwasser, au hranit lebedele in gradina publica, s-au uitat lung dupa o femeie inalta (prea inalta pentru amicul meu, care e totusi mai scund decât mine), aceea s-a uitat la rândul ei dupa un politist, si au luat in aceeasi seara autobuzul inapoi, autobuz in care l-a tras atât de rau un curent incât, la prima intâlnire saptamânala, ne intelegeam tipând unul la altul in auzul consumatorilor de la toate mesele.

Ma intorc la hotelul meu Arbat-Nord pe jos, dând cu tifla masinilor negre care asteptau inlantuite sa ma fereasca de ploaia târâita de primavara. La etajul meu, al doilea, o usa deschisa arunca pe covor o fanta de lumina - era chiar usa camerei mele, si nu deschisa, sparta. Navalesc in camera cu un curaj de care nu stiu sa mai fi dat dovada in viata mea - primul lucru pe care-l remarc e priza telefonului din hol, cu firele smulse. Nauc, aproape dau cu fruntea in lemnul usii de la baie, deschisa vraiste. In cada - abia atunci am racnit si am pornit-o in jos pe scari, din doua-n doua, din trei in trei trepte. Pâna sa ajung inapoi, cu baiatul de la receptie topaind sonor dupa mine, pe hol pareau sa se fi adunat in dreptul usii sparte toti vecinii de pe palier care la ora aceea se aflau in hotel. Fireste ca nimeni n-a vazut nimic. Curatenia n-o pot face acum femeile de servici ale hotelului - va dura probabil pâna mâine dimineata, sa vina baietii de la morga, sa ridice cadavrul greu al barbatului din baie, golit de sânge prin jugulara taiata, tot un strain dupa intuitia baiatului de la receptie. Plecând aiurea, abia in strada l-am sesizat pe baiat, care ma intreba politicos daca nu vreau alta camera. Sigur ca vreau, pentru noaptea asta! La parter e bine, aveti camera 7, spune desfacând si fluturând prin fata mea sapte degete subtiri ca de pianist. OK. Ora de masa trecuse, dar cine Dumnezeu putea sa manânce. Mi-am amintit seara, dupa un drum lung cu metroul pâna la Gara, ca ar trebui sa iau totusi ceva la care sa mearga bautura de care simteam o nevoie groaznica. Printre coordonatele "utile", Vitali imi lasase adresa de la Datcha, cârciuma nemteasca din cartierul de vest. Patronii au pastrat-o pe Natasa, care serveste aici de când era pustoaica de cinspe ani iar Uniunea Sovietica era in floare, intre timp devenise barbatoasa-mustacioasa, umflata la fata ca un burete. Treaba ei incepea, cu un târsit sonor de cizme, la sase dimineata dupa cheful ofiterilor. Chefurile astea se sfârseau cam o data pe saptamâna cu ruleta ruseasca, iar atunci curatenia de dimineata trebuia sa mai includa, pe lânga strânsul cioburilor, impachetatul in saci a a unuia sau doua cadavre de militari, ingreunate de tinichele...La câti militari pierdea minunata armie in Cecenia, zurba de la Datcha chiar trece neobservata, spune Natasa cu o furie stapânita.
Dupa ora 23, dupa o plimbare lunga in cerc prin pietele pavate cu piatra cubica care-mi strapungea cu duritatea ei talpile ghetelor transmitând socul calcaturii pâna-n timpane, plimbare de obicei solitara (desi Vitali imi pusese la dispozitie un sofer simpatic si imi trimisese la masa din restaurant doua fete, bine ca le-a trimis la masa si nu direct in camera), dupa ora asta obligatorie ma aplatizam ca o meduza, in patul de o curatenie aproximativa, fara sa mai aprind lumina in camera, unde mirosul de detergent rusesc amintea totusi ceva neplacut. Nu stiu daca ai observat vreodata, sau daca nu cumva e o particularitate a mea, ca intr-o deplasare citesc foarte putin dintr-o carte, poate sub o suta de pagini intr-o saptamâna. Lectura de baza erau revistele pe care le luam gratuit din holul hotelului - iti poti da seama dupa asta ca erau vechi de câteva luni. Citind ceva neinteresant, somnul ar fi trebuit sa vina destul de repede, in timp ce afara, dupa ora 23, abia se insera. Coabitez cu niste soareci gri, care par morti cu burta-n sus prin sertarele mesei de toaleta, dar de cum aprind veilleusa invie miraculos si devin extrem de prietenosi. Am adormit cu lumina aprinsa, si dupa un interval pe care pot doar sa-l aproximez la o ora (pot doar sa-l aproximez, fiindca in tot hotelul mi se pare ca nu exista decât un singur ceas la receptie) m-am trezit cu rozatorii explorându-mi curiosi urechea medie, labirintul ei ultracerebral; daca n-ar fi ramas cât de cât la suprafata, ar fi inceput sa se loveasca de rezistenta oaselor mele totusi vii, rosii, puternice. Am ales pentru experimentul meu sobolanul de ciuma, a carui superioritate intelectuala tocmai fusese demonstrata stiintific. Sobolanii sunt capabili sa distinga propozitiile vorbite intr-o limba de un nevorbitor nativ al acelei limbi, sustin niste cercetatori trazniti din Barcelona, in „Journal of Experimental Psychology". In special femelele au dezvoltat un simt al auzului si evolutiei limbii, cu mult dinainte ca limbile sa se nasca. Rozatoarele au fost dresate sa raspunda la mesaje in doua limbi foarte diferite, olandeza si japoneza. Apoi, cele dresate sa raspunda la mesaje in japoneza nu au raspuns la mesajele in olandeza, si viceversa. Concluzie care pe mine risca sa ma innebuneasca, aproape la fel ca Viceversa pe domn’ Lefter...

Ciudat ca tocmai doamna P. ne trimisese in Rusia, dupa casele unei rubedenii princiare. Profesoara ramasese cu oroare de rusi, dupa un an de temnita grea la stuf in balta Brailei. Cele mai ale dracului, spunea, erau gardiencele alea. Daca te uitai tinta-n ochii lor se chema ca te uiti urât, si bataia era inevitabila. Daca le ocoleai privirea insemna ca le sfidezi, rezultatul era acelasi. Pe urma, dimineata la sase detinutele trebuiau sa care afara din tabara hârdaul cu necesitati, mult mai mare decât un stat de om. (Si-aoleu ce rau e-aice...Olga S., pianista oficiala a Dumei de Stat, trecuse la cererea clientilor, de la Mozart si Chopin la piese mai populare, de-aceea acum nu-si explica ce dracu i se intâmpla. "Murka" era in definitiv o balada, de acum vreo optzeci de ani, despre un tip care-si ucide femeia când afla ca e agent NKVD. Cântec de puscarie, genul care s-a nascut la Odesa in anii douazeci: Ce faci Murka, ce faci draga? Eu fac bine, du-te-n treaba! Nu-ti strica viata cu chestii necurate ca te tai, ca pe-o turta de malai (aici bine inteles a trebuit sa improvizez, dupa versurile auzite intr-o traducere englezeasca). Olga a cântat "Murka", o data sau de doua ori la intrunirile tovarasesti de Anul Nou, când Chopin nu cadea bine la digestia parlamentarilor. Destul ca un deputat ultranationalist sa ceara acum pedepsirea cântaretei. "Komsomolskaya Pravda" bate darabana: "Parlamentarilor nostri nu le-a mai ramas decât sa invite clovni si gladiatori in arena. Dar aplecarea senatorilor Romei pentru distractie a dus la prabusirea Imperiului".)


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!