agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2139 .



Întoarcerea acasă
proză [ ]
fragment 6

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2009-09-16  |     | 



Nu-mi plac duminicile.
E ceva în aer duminica, ceva ce plutește când deschizi dimineața fereastra și tragi în piept prima gură de aer. N-aș putea defini ce, e o senzație subiectivă deși cred că ea predomină în mințile tuturor sau a majorității oamenilor cel puțin. Aș putea sări chiar peste limitele realității, afirmând că nu doar în oameni se resimte acea stare. Deși probabil voi ajunge să afirm totuși că percepțiile sunt ale noastre, răsfrânte pe ceea ce ne înconjoară și nicidecum invers.
Pentru că deschizi acea fereastră și îți spui” azi sunt liber” pot face ce vreau. Și brusc grădina strălucește, observi că „bună dimineața” are mai multe flori de nuanțe diferite sau că soarele are o rază încă destul de prietenoasă cu care se joacă, obligându-te să strâmbi nasul sau să închizi ochii, în timp ce tu ești destul de zgribulit, rupt fiind din căldura unui pat. Norii se bulucesc veseli în colțul tău de cer, nori albi, ocolind soarele ca într-o înțelegere prestabilită de a nu tulbura armonia zilei de odihnă. Apoi, cu senzația aceea de libertate, te întorci agale și te întinzi în drumul tău desculță până la bucătărie, privești tablourile de pe hol, cu coada ochiului, se poate ca din ele să-ți zâmbească vreun portret pe care îl știai, îl treceai cu vederea zilnic, îl ignorai sau te fereai chiar să-l vezi, agitat cum erai de aceleași preocupări. Îi întorci fără să vrei zâmbetul, spunându-ți că a fost desigur o idee bună ancorarea lui ca imagine optimistă acolo în acel hol prin care treci zilnic de câteva ori. Sau zâmbetul tău s-a configurat de fapt ca urmare a premisei că azi, duminica, vei colinda pe vreo autostradă spre un loc unde te vei relaxa privind imagini revigorante pe care doar natura ți le poate releva.
Sunt multe motivații, cert e faptul că duminica dimineață dacă nu zâmbești, ar trebui să faci acest lucru și dacă simți că nici în acea zi nu poți, înseamnă că mecanismul tău interior suferă de vreun dezechilibru, sunt atâtea cauze pe care le pot enumera încât probabil aș plictisi și sigur mă voi încurca în detalii nesemnificative.
Primul lucru pe care l-aș face ajunsă fiind în bucătărie, după ce în prealabil am trecut prin baie și-am dat drumul apei să curgă în cadă, ar fi să deschid radioul, de fapt combina, eu am o combină serioasă în bucătărie, cu boxe cu tot ce-i trebuie, mă enerva sunetul mono al radioului.
Și-atunci ascultând primele acorduri ale primei melodii simți iar senzația de duminică, de sărbătoare, de zi aleasă pentru tihnă.
Pui ibricul de cafea și îți vine să râzi , te vezi pe tine însuți ca pe un personaj de reclamă cu gesturi prestabilite, calculate, leneșe, de parcă tot decorul realității tale e doar o scenă improvizată de un regizor invizibil, iar acel cineva îți filmează fiecare tresărire, pentru ca apoi să te dea exemplu celorlalți
„ priviți ce nuanță de zâmbet, ce strălucire a ochilor...le obțineți dacă...”

Aș putea continua pe acest subiect dar trebuie să mă grăbesc de fapt. În această duminică lucrez, e anul pe sfârșite, o clientelă agitată mă așteaptă să prestez un altfel de rol, chiar și azi duminica, zi aleasă pentru odihnă.
Și oricum așa am început să scriu, că nu îmi plac duminicile. Ele și aerul lor de sărbătoare dimineața, care mai spre seară se transformă în nostalgie și culminează cu disperarea de a ști că următoarea zi face parte dintr-un lung șir de zile, aceleași cu mici oscilații, toate menite să aibă până la urmă un sfâșit.
Trec nu-i vorbă prin senzațiile enumerate mai sus, dar mult mai repede, în grabă, cu ochii roșii de somn și de la stăruința cu care m-am obișnuit să îi chinui noaptea pentru a transcrie ce scriu pe foi în timpul zilei.
Și nici bucătăria aceea primitoare nu o am, uneori mă gândesc la faptul că dacă aș fi avut-o, m-aș fi lăsat sigur de serviciu doar pentru plăcerea de a-mi petrece timpul între pereții ei.
O să sar însă peste descrieri reale ale spațiului meu de zi cu zi, ar fi desigur banal, lugubru, înjositor, ar fi ca și cum aș implora milă, nu ar avea relevanță.
Așa că, înainte de ora la care probabil m-aș trezi dacă aș dispune de acele condiții, deschid ușa încăperii unde fac în fiecare zi aceleași lucruri, de care nu pot spune că m-am plictisit însă. Pentru că fiecare clipă petrecută înafara casei îmi îmbogățește fie și cu puțin repertoriu de trăiri, pe care seara sau noaptea le revizualizez, la fel cum alții s-ar uita la un film spre exemplu.
Acum relaxată , după cum spuneam, fără a mai lua parte la desfășurarea lor, fără a mi le da exemplu de concepte.
Nu apuc niciodată să-mi beau cafeaua în liniște mereu se ivește cineva, oricât de dimineață ajung, chiar și azi duminica, când ei ar avea poate posibilitatea să facă ceea ce spuneam eu mai sus.
Dar ce știu eu, zic doar așa și doar în gând.
- Bună dimineața, domnișoară! Nici azi nu stați acasă, vă plătește bine șeful.
Toată lumea îmi zice domnișoară deși am treizeci și doi de ani și duc în mine parcă alte câteva zeci de vieți.
M-am obișnuit însă și dacă acum câțiva ani mă enervam la culme, acum stau liniștită și zâmbesc misterios, cu acel aer de „ ce știți voi pământenilor” deși eu știu, eu știu că e doar aparență, că dacă m-ar întoarce cineva pe dos, ca pe o haină, s-ar speria peste câte cusături și înnădituri ar da.

Intru și-i simt privirea în ceafă, îl știu, e client vechi, îi cunosc pe majoritatea celor care îmi calcă pragul, se va așeza pe scaun și mă va privi atâta timp cât voi traversa sala să-mi pun haina în cuier, cât voi deschide calculatorul, însă nu-mi pasă, puțini sunt cei care mă mai pot intimida. Calc pe vârfuri, de parcă mi-ar fi teamă că voi trezi pe cineva, acum mă simt, dar tot nu voi înțelege vreodată ce anume mă determină să fac asta, în anumite momente.
- Cu ce problemă deci, îl întreb fără nici o umbră de zâmbet, nu pentru că nu aș putea să mă prefac, ci pentru că întâmplător el face parte din categoria acelor oameni care, deși știu că sunt terminați de excese, tot au impresia că funcția sau banii mai pot să-i propulseze drept personaje virile în ochii femeilor. Da, în ochii femeilor ca mine spre exemplu, care deși afișez mereu o răceală marțială, un ton calm și un dezinteres total, probabil, în ochii sau în întreaga mea înfățișare expir o vulnerabilitate nativă .
Ei, ca niște animale cu instincte primare bine dezvoltate simt, te miros, te curtează cu superiorotate și dacă nu cedezi, treci repede în categoria mironosițelor sau a fetelor bătrâne.

Îl privesc fugitiv, ochii i-s buhăiți, icnește, chinuindu-se din cauza burții proeminete să stea pe scaunul mic, pufnește și-mi suflă în nas miros de hoit, mă cutremur de silă, e oribilă gura unui om care nu se spală dimineața pe dinți.
Întorc capul spre ușă, afară e senin, un vânticel sfios se strecoară prin crengile salciei, mă agăț cu sufletul de ea, mă legăn , eu nu sunt eu, eu sunt o pală de vânt pot fi orice când vreau, când trebuie să nu mă enervez sau să mă eschivez.
Nu știe însă nimeni, cui i-ar păsa, oamenii sunt pragmatici, văd doar ce e la suprafață, și ce rost ar avea să vadă mai mult.
- Nu am la mine nimic, mă poți căuta în calculator, am nevoie de avize.
- Și cu ce să intru dacă nu aveți nimic? Am nevoie măcar de certificatul de înregistrare nu pot face nimic fără el.
- Hai domnișoara Iulia, dau o cafea, te invit la mine la sediu, nu mă mai întorc, nevastă-mea e la biserică, eu nu știu unde sunt actele.
Pot într-adevăr pot, dar e un risc, un risc pe care în cele din urmă mi-l asum, mai ales pentru că abia aștept să plece cu tot cu gura lui puturoasă din fața mea.
- Îmi aduceți mâine actele dar să nu uitați, în caz contrar nu o să vă pot da drumul la comandă.
Se foiește satisfăcut, punându-și o mână peste mâinile mele, e fierbinte mâna lui și transpirată, e purtătoare de decădere, mă feresc brusc, îmi vine să fug la baie să mă spăl repede, să nu rămână nici o urmă, unii bărbați sunt de-a dreptul libidinoși.
- Sigur, cum să nu, vezi, de aia nu le-am luat azi, așa îmi fac drum să te văd și mâine, frumoase fete mai are domnul doctor, v-a ales parcă.
Acum trebuie, trebuie să zâmbesc, e vorba de un compliment, de una din glumele despre care șeful meu m-a avertizat că o să o întâlnesc, drept pentru care m-a rugat să încerc să le țin hangul, la urma urmei sunt clienții noștri.
Mă ridic mai mult pentru a-l determina și pe el să facă același lucru, icnește din nou, își așează cureaua la pantaloni, tușește cu ochii pe picioarele mele, sunt sigură că dacă mă întorc salivează ca un pervers, uitându-se la fundul meu, dar trebuie să fac asta, astfel o să plece și o să-l uit, cel puțin până la următoarea vizită.
Sunt multi ca el, majoritatea bărbaților, mai ales că provin din cercurile înaltei societăți, eu sunt doar o funcționară. Îi vedeam adesea la ziua șefului, mă feream de ei și acolo preferând să dansez cu Ionuț, colegul meu mai tânăr și destul de timid, decât să le simt mainile transpirate, respirațiile greoaie, ochii aprinși de lupi bătrâni.

Deschid gmailul și încep să scriu, scriu cuiva, mereu am scris cuiva ceea ce de fapt am ajuns să-mi spun doar mie.

Liniștea dimineții se frânge, bate toaca la biserica de lângă piață, sunetul vibrează întâi încet,apoi crește în intensitate
Se oprește brusc, înlocuit de glasul clopotelui și simt, simt cum cele două instrumente de rezonanță împrăștie în jur și mai ales în sufletul meu acea tihnă despre care vorbeam.
Cu coatele pe birou, închid ochii și ascult acea melodie primitivă, acea chemare într-o lume iluzorie dar atât de râvnită.
Lumea de sus...

Și-mi amintesc sfâșiată de nostalgie, cu ochii larg închiși, așa cum spunea titlul unui film, de alte duminici, de acele duminici când toate erau sub controlul mamei. Când eu nu trebuia decât să mă trezesc, să fug, împiedicându-mă în cămașa de noapte, în dormitorul tatei și să mă ghemuiesc în locul lăsat cald de mama, în brațele lui mari, pentru a-mi continua acolo somnul.
Atunci tata râdea alintându-mă” Licuța tatei” și îmi mângâia fața cu mâinile lui imense, cu degete groase. Nici nu puteam respira când își așeza palma peste fața mea, dar nu ziceam nimic, stăteam așa...
Și tata avea burtă și păr pe piept, era ca un urs, când mă strângea la piept mă sufocam, dar mâinile lui mari erau bătucite și zgâriau, îmi dădeau lacrimile uneori și-mi ardea fața câteva minute de atâta asprime
dar stăteam așa...
nu m-aș fi plâns pentru nimic în lume, era atâta liniște atunci în sufletul meu!

Asta mai demult, înainte de a deveni fată de casă la doamna Vlădău.

Toamna dansa cu Timpul, ambii mă copleșeau, simțeam că mă transform mereu, că ieri nu eram ca azi, că asimilam fără să vreau prea mult, că undeva se declanșase un mecanism care mă determina să încep să-mi organizez fiecare moment al zilei, să scriu într-un registru rămas prin casă de când mama fusese asistentă, să scriu despre ce simțeam, să țin o contabilitate strictă a banilor pe care îi câștigam și pe care apoi plictisită de atâtea calcule, îi donam fără părere de rău mamei când mergeam noi două în oraș la cumpărături.
Duminica nu mai leneveam în pat, mă trezeam singură la opt și cu mintea buimacă de somn ajungeam la bătrână. Mă aștepta îmbrăcată, se ridica de la masa din curte și sprijinindu-se de brațul meu mergeam așa amândouă, la biserica din apropierea casei ei, acolo unde era și cel mai mare cimitir din oraș, adică tot la ieșirea din oraș înspre Codlea.
În biserică se așeza pe scaunele alea alături de alte bătrâne care ca și ea semănau pentru mine cu niște fantome, cu niște mesagere ale morții, de lângă care fugeam adesea, amestecându-mă cu grupul de femei tinere sau așezându-mă pur și simplu în acel spațiu gol, de lângă ușa pe unde circula preotul.
Stăteam la toată slujba, la început nu înțelegeam nimic, ai mei nu mergeau la biserică, nici n-ar fi avut când, tata mergea la grădină, iar mama făcea mâncarea dimineața pentru ca apoi în restul zilei să poată citi sau merge la vreun picnic cu noi,
Dar era târziu de ieșire la iarbă verde, nici măcar iepurilor nu reușeam să le asigurăm mâncare proaspătă, toamna era pe sfârșite, se vedea în bruma groasă pe care o găseam dimineața acoperind spațiile verzi, topind viața din plante.
Mai apoi însă, după câteva vizite, m-am deprins repede cu ritualul bisericesc, știam cântecele, știam când să-mi fac cruce cu un rost, nu aiurea, cum făceau majoritatea femeilor cu batic și ochi plângăreți.
Erau și bărbați și chiar dacă ei stăteau pe un rând separat, ochii le alunecau spre grupul femeilor, vedeai atunci cum se înfiripau conexiuni între ei, cum privirile lor se pleacă grăbite pentru ca mai apoi, peste numai câteva clipe să se ridice iar, urmărind același traseu.
Eu vedeam, nu pentru că s-ar fi văzut în mod deosebit, lumea era destul de decentă atunci, vedeam fiindcă citisem deja despre legăturile puternice create în acele locuri menite confesiunii, citisem despre parteneri romantici, obligați să recurgă la asemenea metode pentru a se putea vedea, pentru a-și putea împărtăși unul altuia dragostea.
Mă plictiseam însă repede, mai ales pentru că nu găseam în acele manifestări reale nimic din farmecul și intensitatea despre care citeam eu. Mai captivante erau picturile de pe pereți, vitraliile colorate în nuanțe puternice, chipurile pure și neclintite ale îngerilor.
După slujbă o duceam acasă, uneori rămâneam în fotoliul din salon și ascultam cum îmi citea cu vocea ei calmă, cu o dicție perfectă, despre viețile sfinților sau despre multe altele care erau însă atât de departe de universul meu interior.
Vocea ei mă liniștea, închideam ochii și o ascultam, mă simțeam ruptă de lumea de afară, acolo în casa ei era ceva, acum privind în urmă aș spune
Casa ei era un cavou...
Dar atunci nu-mi părea așa.
Era astfel construită încât nu știam când mă puteam trezi cu bătrâna lângă mine, aveam impresia după ecoul vocii că e undeva departe și tresăream să leșin când mâna ei poposea obosită și greoaie pe umărul meu.
Și mai era ceva. Uneori, stând în salon aveam impresia că cineva se juca undeva, pe hol, cu o bilă pe care o rostogolea înainte și înapoi, mă uitam atunci la ea, așteptam să tresară, era atât de clar acel sunet dar nu observam nimic, nici o privire furișă, un semn care să trădeze o recunoaștere sau o încercare de disimulare. Mereu îmi venea în minte acel moment, când ea îmi spusese de tata că îl auzise cum o înjura.
Nu mă grăbeam să aflu nimic totuși, ceva ca un fel de amorțeală mă cuprindea în casa ei, o cumințenie totală, o lipsă de reacție pe care nu mi-o puteam explica nicicum mai apoi, când, odată ce părăseam curtea, începeam să alerg până-mi zvâcnau tâmplele spre casă.
George plecase, nu am știut când, după episodul cu bicicleta eu am fugit lăsându-l acolo, am fugit gata să leșin acasă, să o întreb pe mama dacă e adevărat, dacă ea chiar vrea să renunțe la mine. Mama a început să râdă și m-a mângâiat, rar mă mângâia mama.
- Cum poți fi așa prostuță? Nu te dau nimănui, câte fete am? A glumit, George e un băiat bine educat, a glumit iar tu te-ai făcut de râs, fugi și cere-ți scuze, ți-a mai luat și bicicletă.
O săptămână însă nu am mers nicăieri, până nu am auzit de la tata că a plecat, apoi brusc mi s-a făcut dor de el, îmi venea chiar să plâng de-adevăratelea, mă uitam în oglindă și mă vedeam așa cum mă știam negricioaă, măruntă și cu nasul înșirat pe toată fața cum zicea tata, și-mi ziceam că el fusese singurul care îmi spusese că sunt frumoasă. Și-mi luase acea bicicletă pe care nici nu visam să o am vreodată, asta însemna ceva, poate chiar ținea la mine, poate era bine să mă lase mama acolo, sigur aveam să ajung cineva și moștenind întreaga lor avere aș fi putut să-i ajut pe toți.
Cu acest gând ținut ascuns adânc în sufletul meu destul de liber atunci, de ușor, m-am întors la ei...
Și chiar în una din zile am îndrăznit așa cum stăteam, toropită de căldura teracotei în care ardea un foc palid dar consistent, am îndrăznit într-o pauză de citire să o întreb .
- Auziți?
- Ce să aud? a răspuns ea fără să ridice ochii din carte.
- Pe hol, e ca și cum cineva se joacă cu o bilă, mereu se aude, de unde e sunetul?
Clipa de tăcere care a precedat remarca mea a părut să dureze o veșnicie, apoi ea s-a ridicat brusc și cu un ton rece mi-a răspuns.
- Te rog să te duci acasă și să nu mai vii niciodată.

Putea să-mi spună orice, la orice m-aș fi așteptat, în nici un caz însă la așa ceva....
M-am ridicat, am traversat salonul cu un nod în gât, cu obrajii roșii de rușine și am ieșit.
Am plâns până acasă, ai mei nu reușeau să mă liniștească, nu voiam să le spun. Nici nu le-am spus atunci am zis ca Ghiuri țiganul din cartier m-a prins și m-a bătut...
Știam că fusese vina mea, nu trebuia să întreb trebuia să aștept, ea știa ca și mine că e ceva, am dezamăgit-o, am pierdut șansa să devin o doamnă din înalta societate, care ar fi putut într-un viitor nu prea îndepărtat să participe la vreo recepție acolo, în Franța, sprijinită de brațul unui bărbat elegant și blând așa cum era George...așa cum visam că era cel ce-mi spusese că vom fi frați ...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!