poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2550 .



Lacrima din piatră
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [TEGO ]

2010-01-20  |     | 





Se așezase acolo, între cei ca el. Sau cel puțin așa credea. Erau toți niște „frânturi de spirite” ,după cum li se adresase Acela, atunci când ei rătăceau prin Sferă : „Voi, frânturi de spirite, ieșiți din Sferă și așteptați pe Cale!” Și așteptarea era în timpul acesta, iar timpul era el însuși așteptare. Nimic din ceea ce se întâmpla nu era obositor sau presant. Totul era o senzație de certitudine, de încredere... Așteptau.

Avea de mers...Conducea de mai bine de patru ore pe un drum înghițit de o ceață groasă. Oboseala o simțea ca pe o apăsare în umeri și în tâmple. Gândurile îi fugeau de la una la alta.
„Ar fi trebuit să acceptăm oferta, nu știm dacă altceva mai bun ni se va oferi... sau oricum, timpul ne presează” spusese Carol.
A fost o ședință lungă și grea- își spunea în timp ce drumul rupea pădurea șerpuind, în timp ce radioul de la bord amețea noaptea .
„Nu trebuie să uitam oferta celor de la Diatem, ei au ofertat și apoi au tăcut...Poate că au intenții bune...” intervenise chiar el.
Își amintea cum toți au tăcut luați prin surprindere. Toți știau ca Diatem acționează în forță și mascat. Oricând te poți aștepta la o capcană din partea lor.
„Așa e- interveni Gelu, nu trebuie să omitem oferta lor. E un risc să intrăm în negocieri cu ei, dar proiectul nostru oricum riscă să rămână nefinalizat și nu știu dacă în această situație finanțatorii ne vor ierta.”
„Bine,dar cine va relua discuția cu ei? I-am ignorat pur și simplu, nu e ușor acum”
„Eu!”
Oare de ce m-am implicat atât de mult? se întreba acum...Nu sunt decât un pion nesemnificativ în tot proiectul. M-am oferit într-un mod total necugetat!
Acum, când oboseala acumulată dupa o zi grea îl apăsa tot mai mult, regretul intervenției sale era și mai mare. Și drumul acesta nesfârșit...
„Tu!?”- îl întrebă Carol, la ce te gândești?”
„Voi pleca la ei chiar azi. Fără să-i anunțăm. Voi inventa ceva. Le voi spune că eram în zonă și că m-am gândit să trec să vad ce ne oferă și ce condiții solicită. Voi vedea apoi, o să improvizez.”
„Nu e o idee rea... Hai să vedem ce iese. Înainte să intri la ei sună-mă, până atunci mai este ceva timp, cine știe, poate apare ceva nou. Apoi... atunci când ești în situația să decizi ceva găsește o scuză... Retrage-te și sună-mă, analizăm situația și decidem... OK?”
„Așa să fie...”
Și acum el sta la volan... pe un drum negru. Exact... așa i se părea totul: o noapte neagră, o ceață neagră... o pădure neagră... Doar bordul luminat verde-roșu-albastru găsea o cale să se înfrunte cu negrul de pretutindeni. Până și oboseala devenea neagră. Și muzica ce răzbea din difuzoarele împrăștiate prin toată mașina părea neagră.
Mai am cel mult doua ore- își zise. Doua ore și o să fac un duș fierbinte. Dimineața...
Atunci s-a întâmplat... Drumul se terminase ... brusc, după o șerpuire interminabilă. Pădurea se transformase într-o negură, iar ceața parcă s-a înfipt în pupilele sale... A simțit doar că roțile nu mai ating asfaltul. Centura îl apasa pe piept, îl sufoca. Un zgomot de fiare torsionate, crud și forțat i s-a înfipt în timpane. Apoi... liniștea. O liniște placută prin care se strecura din când în când vorbele unora ce parcă sosiseră de nicăeri ...
„ Are puls... Atenție la cap!! Imobilizați-i gâtul...”
Negrul din jur devenea un alb sclipitor. Era ca atunci când privea cerul nopților de vară: mereu simțea că stelele se împreunează și devin o mantie care îl acopera lăsându-l fără respirație.
„Ușor... ușor!! Îl putem salva... aveți grijă! E păcat să ratăm tocmai acum!”
Probabil e radioul, își spuse în timp ce se lăsa cuprins de spuma aceea de alb lin și cald ce se așeza peste el, prin el. Apoi negrul se transformă în alb... și albul în strălucire.

Avea o senzație de rătăcire. Era surprins de căldura ce îl pătrundea și parcă ar fi vrut să se teamă, însă rațiunea devenise parcă o virtute atrofiată. Nu putea să se teama și nici măcar nu simțea nevoia să vadă, ori să atingă...Totul se spunea fără să se spună, totul era în el fără să-i aparțină și totul era nesemnificativ. El era aici... ori acolo.Parcă era într-o sferă a fericirii, o sferă a locului fără de loc. Da... era o sferă!! Îi aparținea... fără întrebări, fără conștiință, fără amagire. Pur și simplu era acolo într-un fel absolut real, logic, așteptat. Atâta siguranță de sine, atâta liniște, atâta împlinire nu simțise niciodată. Și gândurile parcă veneau și ieșeau din el în același timp.
„Voi, frânturi de spirite, ieșiți din Sferă și așteptați pe Cale!”
O poruncă care îl dezămăgea. N-ar fi vrut să părăsească acele locuri. O poruncă care îl dezamăgea, dar căreia i se supuse fără nici o împotrivire.
Acum era Aici. Alături de această mulțime nesfârșită. Toți la fel ca și el. Într-o așteptare, într-un timp în care timpul însăși era așteptare.
„Tu!” fără zgomot, fără obligație, dar ca o poruncă față de care nu ai altă cale, decât să te supui. „Tu!” și fără să vadă, fără să afle știa că despre el este vorba. „Te vei coborî pe Cale către Aflare! Vei căuta să Afli ceea ce ai pierdut. Vei fi Întreg, ori te vei întoarce să-ți termini drumul. Acum!!”
Era de neînțeles și în același timp atât de explicit. Calea s-a transformat într-o spirală care l-a învăluit, l-a smuls din locul în care se simțea atât de întreg... L-a trecut prin orizonturi, l-a spălat prin sori, l-a înghețat prin vorbe nedeslușite... L-a coborât spre Aflare. El înțelegea fără să întrebe, chiar dacă nu deslușea nici un rost. Aflarea spre a fi Întreg, ori continuarea Drumului...

Piatra aceea pe care se așezase era rece și îi provoca un disconfort aproape insuportabil. Era un loc strâmt, incomod... Dar îl accepta... Acela era locul său: un zid de piatră în spate, un zid care se înălța către o cupolă... O ușa sub el și în jur o stradă, un parc, niște clădiri. Era lipit de zidul unei biserici. Ca un prizonier, dar liber, ca un pedepsit, dar fără de vină. Avea cum să cugete... și avea voie să cugete. Era prins într-o încercare a felului de a înțelege și de a Afla.
Oare ce trebuie să aflu!? Și de ce așa!? Sunt lipit de această piatră rece, deasupra unei uși de biserică...
„Doamne ajută!”... Îl surprinse și îi întrerupse gândurile. Sub el, ieșind din biserică, o femeie se îndepărta. O privi cum pășește pe trotuarul învechit, călcând apăsat și împrăștiind cu fiecare pas frunzele căzute, ruginii... O privi surprins ca și când ar fi căzut într-o hipnoză. Simțea o legătură cu tot ceea ce era în jurul său... O legătură care se risipea în tot ceea ce îl înconjura făcându-l să simtă că aparține frunzelor căzute, copacilor ce se desfrunzeau, pietrelor reci pe care se sprijinea... „Doamne ajută!” îi revenea în minte glasul femeii ca și când acest glas i-ar fi aparținut, ca și când pașii acelei femei îi cunoștea, cu apăsarea lor, cu greutatea lor...

Se trezise cu greu. Era patru dimineața și telefonul care suna neîncetat prevestea prin insistența lui ceva groaznic. Așa și era... La capătul firului vocea aceea gravă, dar nesigură, i se repeta și acum în minte: „ ...ne pare rău, dar a avut loc un accident...soțul dumneavoastră este acum la spitalul...”
Din momentul acela coșmarul devenea o realitate continuă, ca un vis nesfârșit. Uneori își închipuia că doarme și visează. Nu avea nimic de câștigat, nu avea nimic de pierdut în această viață, doar pe el. Iar el acum se afla în acel spital, ținut în viață de niște aparate a căror funcționalitate nu o întelegea,dar fată de care purta o adevarata recunoștință: îl țineau în viață!
„Ce fel de viață! Tăcerea lui, ochii lui în acel somn al fără de vieții, gura lui fără de vorbe...” Îi venea să urle. Stătuse în primele săptămâni alături de el, zi de zi, noapte de noapte. Părea un trup cioplit în ceară așezat într-un pat de spital.
„Am făcut tot ce am putut... Acum totul depinde de el. Are un trup viguros, însă viața e mai mult decât trup.Dacă va dori să trăiască...de el depinde.” Vorbele doctorului îi reveneau în minte. Părea o scenă dintr-un film dramatic...Sau poate ea înca visa, poate că se va trezi...
Acum devenise o obișnuință. Disperarea de la început s-a transformat în speranță și credință. Zi de zi, înainte să meargă la serviciu trecea pe la biserică. În fața acelor icoane își spunea rugile, își rătăcea gândurile și își plângea plânsurile. Apoi, într-un fel în care orice călător pasește la drum...de câte ori ieșea din biserică, spunea făcându-și cruce : „Doamne ajută!”. Ca și când ciclul unei rugi ar trebui să se închidă acolo, în fața bisericii, între lume și rugă.
Așa a făcut și azi...A pașit dincolo de pragul bisericii trăgând aer în piept și a spus : „Doamne ajută!”.
În acel moment un fior i-a străbătut tot corpul făcând să-și aducă aminte că dincolo de rugă, dincolo de credință este ea, ea și speranța ei... Sub acest sentiment care îi dădea încredere a pașit mai departe. Frunzele uscate aruncate de vânt pe trotuarul învechit se jucau înveselite, aruncate prin aer de pașii săi apăsați.
Inima îi zvâcnea în piept , tâmplele încinse, mintea alerga...Se urcă într-un taxi ca visând...dorind...
„ La spital, va rog!”

Locul acesta o îngrozea mereu. Forfota, mirosul, chipurile ...toate ofereau o senzație de repulsie.Și albul acela...mereu părea atât de murdar...Mizeria morții și a disperării.
Intră în camera aceea în care viața sa părea legată de viața lui. Era mai mult decât o dorință, era nevoia sa de a fi.
Îl privi. Trupul său o înfiora la fel. Buzele sale o ademeneau, iar mâinile acelea inerte o înlănțuiau în amintirile sale...Atingerea lui era acolo, în toată camera și în ea...
Se apropie de el și îi prinse mâna în mâinile sale. Îl sărută pe degete amintindu-și clipele în care ei râdeau. O lacrimă i se strecură pe obraz și se prelinse pe mâna lui pe care o ținea de lipită de obraz.

Atunci s-a întâmplat ...Mâna lui a tresărit...a zvâcnit...Ea se ridică și îl privi...Știa că este acolo...știa că el se luptă. Nu s-a speriat,dar inima îi bătea atât de tare încât bătăile sale păreau a se auzi dincolo de ea, până în pereții aceeia ce-i țineau prizonieri, până dincolo de fereastra prin care razele soarelui răzbeau timide.

Piatra aceea rece de care se lipise începuse să se încălzească. Vântul încetase să mai împraștie frunzele căzute. Sus, clopotele băteau numărând clipele. Și piatra aceea se încalzea tot mai tare, mai tare, până a devenit fierbinte, arzânu-l, într-atât,încât simți că totul e un chin. Se desprinse și... ca și când locurile acelea ar fi fost ale lui de când timpul... începu să umble. Intră în biserică privind chipurile sfinților pictați pe pereții ce se înălțau ca într-o înlănțuire a spațiului. Privirea sa urmărea jocul acelor chipuri ce i se strecurau în minte, venind parcă dintr-un trecut nedeslușit. Mirosul lumânărilor aprinse îi pătrundeau în trupul inexistent, ca o zi trecută, ca o clipă ce va să vină. Un vârtej se isca învârtind amețitor icoanele și chipurile sfinților, cupola și crucile ce pazeau în fiece loc credință...El se înălța fără împotrivire, se lăsă dus către tot, între lumina și piatra ce căpăta chipuri, căldură și lumină.

„Ești ceea ce ești – locul din care vii și înspre care te îndrepți! Vei fi ceea ce trebuie să fii atunci când călătoria ta se va termina...” Și-atunci vorbele Aceluia s-au pierdut în Sfera ce se deschidea într-o lumină orbitoare. Ar fi vrut să rămână acolo...în veșnicia aceea caldă și primitoare. Dar totul începuse a se îndepărta atât de repede, atât de mult, încât împotrivirea sa părea inutilă.

Când a deschis ochii a vazut-o pe ea,lipită cu obrazul de mâna lui. Ochii ei umezi i s-au părut pentru o clipa veșnicia pe care ar fi iubit-o mereu. O privi în timp ce ea, șoptit, îi spuse :” Bine ai revenit iubitule! Sunt aici... te aștept.”
Îi zâmbi. În trup simțea iubirea și durerea de-o-potrivă.

Se țineau de mână mergând tacuți. Pașii lor împrăștiau frunzele căzute. Când au ajuns în fața bisericii ea spuse : „Hai să intrăm o clipă. Icoanele sunt acolo și așteaptă ruga noastră.”
El a urmat-o încrezător, simțind că gestul acela îi va sfârși Așteptarea.
Înainte să intre în biserică își aruncă privirea deasupra ușii...Un firicel de apă se prelingea ca o lacrimă izvorâtă din piatra rece.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!