poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1205 .



Biletul de trimitere
proză [ ]
XVI

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2010-05-07  |     | 



În amintirea lui Gabriel, faptele se înfingeau cu o îndârjire nefirească, mintea lui păstra, deopotrivă, cele mai insignifiante momente, simple flash-uri înregistrate fugitiv, la fel de bine conservate, alături de evenimente marcante. De pildă avea o imagine clară a scenei în care, câinele lui ciobănesc, îl urma vesel, invadat de căldura verii, prin lanurile cu grâu, el era atât de mic încât nu reușea să-i vadă decât coada lungă fluturând, când departe, când aproape de el, după ea se ghida atunci pentru a se întoarce, fusese atât de mic, încât nu putea fi zărit dintr-un lan. Își amintea zilele călduroase, copacii înalți, perele văratice căzute, cu miezul roșu și zemos, cu viermi pe care-i culegea cu grijă și-i punea în iarbă sau pe alt fruct, își amintea mai ales solitudinea acelui spațiu, aflat la câțiva pași de casa lor, câmpurile nemărginite și pustii și senzația că el e singurul om, a cărui suflet se află într-o simbioză perfectă cu acea lume neutră.
Duminicile erau zile statice, când o anume amorțeală părea că debutează odată cu dimineața, se trezea întotdeauna primul, încercând să surprindă zgomotele specifice începutului acelei zile, ținea ochii deschiși până ce albul tavanului se colora, culorile deveneau mobile și pulsau în același ritm cu inima lui. Atunci a învățat că dacă respira mai încet , spectacolul luminilor devenea fascinant, culorile păreau că intră una în alta, închizându-se întotdeauna dominate de negru, moment care-l determina să se ridice gâfîind, să respire și-atunci, aerul era echivalentul unui pahar cu apă rece, pe o vreme secetoasă.
Ziua de duminică se anima real, odată cu întoarcerea de la biserică.
Se ducea împreună cu ai lui, cu Elena, cea veșnic agitată, cu care trebuiau să meargă de mână. Dar era mereu imposibil să țină pasul cu ea, în el reacțiile se desfășurau într-un alt ritm, și-apoi Elena îl ironiza, așa încât de cele mai multe ori ajungea nervos și transpirat, hărțuit fără milă de energia ei debordantă. Însă odată ajuns în biserică, după ce își alegea colțul cel mai izolat, se liniștea. Privea, fără să se sature, picturile de pe pereți, era acolo o ciudată chemare, în imortaliatea norilor care nu plecau nicăieri, a ochilor luminoși, peisajul întreg era pentru el promisiunea că într-o zi va ajunge acolo, acolo de unde auzise el că toți oamenii sunt trimiși , neînțelegând totuși de ce, ce rost avea acel travaliu al vieții, dacă sufletul va sfârși, întorcându-se de unde a plecat? Acolo unde totul era armonie, unde câmpiile erau veșnic verzi, unde sufletele își zîmbeau și tot veșnic, de undeva, se auzea muzică, iar pe el nimeni nu l-ar fi certat dacă s-ar fi așezat la umbra unui copac, să privească la infinit, în gol.
Îl fascina felul cum lumina pătrundea prin gemulețele înguste, pictate excesiv de colorat, despre care aflase că se chemau vitralii , era mai ales una, pe care nu se sătura să o analizeze, o scenă în care Iisus era înconjurat de oameni și toți aveau aure, iar soarele, trecând prin sticlă, le făcea să strălucească într-un anume fel, iar el privea până îi lăcrimau ochii acele cercuri lucitoare, fără să-și explice ce anume îl atrăgea înspre acea lumină, pentru că deși ochii lui erau goi, urechile totuși ascultau, iar mintea lucra, improvizând scenarii despre lumea de dincolo, așa cum o numea el.
Nu-i plăcea în schimb mirosul lumânărilor arse, îi provoca o amețeală ciudată și greață, asocia acel miros cu cel al morții, iar glasul preotului îl irita mai mult decât orice. Își crease în minte ideea că biserica e locul unde trebuie să fie liniște, unde te așezi nestingherit și nu în genunchi, de ce atâta chin de a te ridica și apoi a te reașeza în genunchi, de ce nu se putea să fii relaxat, măcar în fața lui Dumezeu? Nu i se părea nimic mai ridicol decât felul cum se ciocneau oamenii, unii de alții, atunci când se grăbeau să se aplece, cum icneau iritați sau gemeau cei mai bătrâni dintre ei. Tot acel chin le promitea, până la urmă, acea lume, în care ei nu vor mai fi nevoiți să depindă de limitare, nu vor mai fi nevoiți, ca o consecință a supliciului actual, să-și mai târâie după ei carcasa materială, care le provoaca atâta disconfort, atunci când componentele ei se uzează?
El credea că nu e nici o deosebire între cele două ipostaze care premeditau momentul unei rugăciuni.
Oare Dumnezeu e mai încântat dacă se ruga în genunchi? Ar însemna că el caută să îngenuncheze omul pentru a face diferența între stăpân și supus? Sau relația dintre ei trebuie să fie aceea de iubire, așa cum spuneau cărțile? Și atunci iubirea creează diferențe între parteneri, o relație de supunere sau de idolatrizare? Sau e limpede, iar sufletul nu necesită îngrădiri sau limite inutile?
Astfel era mereu admonestat pentru că nu se supunea regulilor, ceea ce a contribuit la nevoia lui de a se izola, de a-și construi identități pentru fiecare situație. Revolta nu l-ar fi ajutat cu nimic, așa că de mic a învățat fără să știe, să fie speculant, să se disocieze de firea lui, pentru că integrarea era inevitabilă și oricum, cu timpul, a perceput-o ca fiind și necesară, din moment ce-i oferea posibilitatea explorării.

Apoi urma masa de dumincă, moment care coincidea parcă pentru a dezminți celelalte zile monotone, cu vizitele diferiților vecini sau rude. O aparentă însuflețire împingea parcă spre limitele grădinii, acea amorțeală de dimineață, glasurile precipitate străbăteau spațiul, totul se rezuma la un amestec de chipuri, mâini, gesturi, zgomotul veselei și al muzicii. Atunci Gabriel se învelea în liniștea lui interioară ca într-o mantie și din colțul lui de bancă, privea.
Această atitudine, care pentru spiritele firesc antrenate în diferite activități, trecea neobservată, îi îngăduia să urmărească și să analizeze caractere, să surprindă conexiunile dintre priviri, mimica fețelor, exagerările și gafele comesenilor și mai ales stresul cu care ai lui făceau față acelor momente, pregătite de fapt pentru socializare.
Pentru că odată plecați toți, maică-sa răsufla ușurată, așezându-se pe scaunul din bucătărie, taică-su se retrăgea pentru siestă, iar Elena fugea aiurea, la joacă, cu fetele.
Doar el rămânea la fel de imobil, începând să-i deșire maică-sii impresiile. Ea, în timp ce strângea masa, îl asculta zâmbind, dând uneori din cap, semn că el avea dreptate, când spunea, de pildă, că vorbind despre imposibilitatea lor de a pleca într-un concediu alături de cei veniți, aceștia schimbaseră între ei priviri cu subînțeles, care se puteau traduce într-o anume satisfacție a ultimilor, vis-a vis de primii, satisfacție indusă de o situație financiară mai relaxată a unilor, față de ceilalți.
- Nu, Gabriel, nu din din lipsa banilor nu mergem. Locul pe care l-au ales ei e departe de a fi un loc unde ne-am odihni, însăși prezența lor e obositoare, știi că cel mai bine petrecem când mergem singuri. Nu trebuie să depindem de predispozițiile celorlalți.

Poate că sensibilitatea lui Gabriel era prelungirea firii mamei lui, în el acumulase ea tot ce contravenea regulilor nescrise ale femeilor devenite mame, devenite casnice.

Încerca să și-o închipuie prin acea prismă pe mama Alicei, a cărei gesturi trădau de asemenea o anume derută, a cărei mimică nu părea nici pe departe naturală și nici bine contrafăcută. A trecut apoi cu privirile peste chipul tatălui ei, mult mai stăpân pe situație decât femeia, ba chiar relaxat, aflat în siguranță pe teritoriul lui. Alice era plină de vervă și se părea că tocmai acea atitudine zgomotoasă și extrem de copilărească pe care o aborda, era mobilul care-i determina pe cei doi părinți să schimbe priviri scurte și agitate.
Poate din același motiv prezența ultimului venit, a fost trecută cu vederea.
Așezându-se la masă, Gabriel se întrebase cine avea să stea în dreapta lui, din moment ce exista încă un scaun, dilema lui fiind astfel rezolvată, când un tânăr ignorat, după cum spuneam de către toți ceilalți, prea ocupați ca musafirul lor să se simtă confortabil, neștiind că tocmai acestă exagerare creează, de cele mai multe ori prilej de stres, s-a așezat zâmbitor alături de el și întinzându-i o mână, s-a recomandat a fi Marcu. Gabriel a simțit fiori străbătându-i șira spinării, în momentul când mâna acestuia cu degete lungi și subțiri, o mână prea moale și rece pentru un bărbat și mai ales umedă, a venit în contact cu a sa.
Brusc și-a adus aminte de coșmarul din tren și s-a dezechilibrat, iar pentru a-și ascunde deruta, a privit spre Alice, dar aceasta i-a făcut doar cu ochiul, continuând o discuție la care el nu participa, în parte pentru că subiectul îi era cu desăvârșire străin, iar pe de altă parte pentru că nu fusese implicat în nici un fel, discuția atingând evenimente ce țineau de activitatea tatălui ei.
- Deci tu ești alesul Alicei acum, l-a întrebat tânărul, stând relaxat ca pentru a-l analiza, picior peste picior, cu mâinile încrucișate peste un piept al unui trup slab, cu scaunul îndepărtat de masă, întors spre el.
- De fapt abia ne cunoaștem, o întâmplare să zicem, a adus-o sora mea aseară...
Își găsea greu cuvintele, gândindu-se la Elena a avut o clipă impresia că nu a mai văzut-o de foarte mult timp, ar fi trebuit să-i fi dat măcar un telefon, ar fi găsit-o sigur la acea oră, alături de mama lor, îngrijind-o. Se uită apoi la ceas, pentru că realiză faptul că noțiunea timpului se estompase, subjugată de evenimente. În aceeași clipă mintea lui a realizat, de asemenea, regretul că el nu e acolo, că maică-sa probabil a întrebat de el și a oftat în pauza în care Elena a plecat să-i încălzească supa sau să-i aducă flori în cameră. Deși nu ar fi fost ieșit din comun, în ultimul timp nu ieșise nicăieri. Și deodată.... dar deodată nu există...
- Alice nu e cum crezi tu, Gabriel.
Vocea lui Marcu ce se voia confesivă, l-a readus la masă, mintea lui a refăcut filmul scenei în care se afla, apoi s-a concentrat pe ultima remarcă rostită de acel tânăr.
- Cum e Alice?
Fără să-și dea seama, probabil ridicase puțin tonul, pentru că ceilalți s-au oprit din conversație și l-au privit în același timp.
- Cum e Alice?
Întrebarea fu repetată de tatăl fetei, care privind spre aceasta, afișase o expresie convențională, de parcă urma să fie pus, să explice, cine știe ce fapt complicat.
- Ar fi important pentru noi să aflăm părerea ta, în legătură cu ea. De pildă cum te-a cunoscut, eu sunt sigur că ea a fost cea care te-a abordat, așa cum pari de derutat, inspiri de la o poștă acea latură fragilă, pe care ele femeile o simt, numai că Alice...
-Tată, exagerezi.
Mintea lui Gabriel s-a alertat, sugrumată de remarca aruncată atât de direct și impulsul rezultat ca o consecință a faptului, că pe sub masă Alice își strecurase o mână și-și infipse atât de tare degetele în carnea genunchiului lui, încât fu cât pe ce să sară. Și doar zâmbetul ironic al lui Marcu, a putut aduna din el, tot ce ar fi putut însemna virilitate, pentru a trece peste acea situație, care nu s-a vrut a fi, nici pe departe atât de tensionată, pentru că odată spuse, cuvintele s-au evaporat retorice, nimeni nu intenționase să afle în mod cert, un răspuns plauzibil, în genere părinții țintesc alte scopuri, mult mai bine ancorate în realitate, decât romantismul sau hazardul unui început de relație.
Era însă clar că ea nu dorea ca părinții ei să știe împrejurările reale ale întâmplării.
A mâncat tot, dar dacă l-ar fi întrebat cineva ce anume, nu ar fi putut spune. Își dorea liniștea casei lui, acolo ar fi avut timp să se reorganizeze, brusc l-a străfulgerat ideea că el a devenit incompatibil cu societatea, conviețuirea cu toate schemele ei prestabilite, de la care nu ai cum să faci abatere, e un calvar în urma căruia oamenii devin identici, manifestându-se, nu de puține ori, împotriva firii lor, doar pentru a se coaliza, cu senzația că astfel viața are un sens, iar însingurarea e doar o himeră, despre care se scrie, mai ales, în poemele celor care sfârșesc inadaptabili. Dar asemenea inși sunt rari tocmai pentru că, neexpunându-se, o anume statistică reală care să-i adauge în eventuale arhive, nu a existat și nu va exista, cel puțin, din motivul că o apatie conștientizată, ar încuraja autodistrugerea.
Așa credea el, simțindu-se de aceeași parte cu cei din urmă, deși nu încercase niciodată să scrie, poate desenase, dar asta era doar o formă de terapie inventată de mintea lui și oricum nu realizase niciodată ceva concret, doar frânturi, elemente dezasamblate, așa cum le putea stoarce atunci , în acele momente, din sinele lui.
Alice i-a făcut din nou cu ochiul, acel gest copilăresc îl irita, mai ales că o voia lângă el, se simțea protejat cât ea era lângă el, dar trebuia să strângă masa, împreună cu mama ei. Taică-su s-a scuzat, și-nainte să plece, fiind chemat la o ședință organizată de primărie, i-a strâns mâna scurt și l-a invitat să rămână și a doua zi, pentru ”discuții serioase”.
Astfel doar Marcu l-a însoțit, dincolo de ușa de sticlă, urcând alături de el, spre acel capăt de deal, de unde împrejurimile, dar mai ales marea, se vedeau atât de bine.
- De ce te ignoră ceilalți? Nu ți s-au adresat deloc, nici măcar nu mi te-au recomandat? Ești probabil rudă cu ei. Îmi cer scuze, sunt puțin nedumerit doar.
- Nu sunt rudă însă aș putea spune că sunt ca și copilul lor și fratele Alicei, ținând cont că ne știm de când eram mici . Oficial sunt Marcu. Iar ce-ți spuneam despre prietena ta nu e exagerare, e de fapt o poveste pe care o știu toți.
- De ce ții atât de mult să-mi spui despre asta? Orice ar fi, e trecut și tot ce e trecut e incert și inutil.
- Ba cred că pot să te contrazic, pot să-ți argumentez chiar, luându-te exemplu pe tine, tot ce ține de percepțiile tale se raportează la fapte deja petrecute, ele te definesc, cu ajutorul experienței judeci ceea ce spun eu acum, nu?
- Și cine spune că pot trage o concluzie valabilă?
- Nimic nu e valabil, se aplică doar la situație. Veșnica poveste...așa a fost să fie, cum spun bătrânii.
S-au oprit, soarele asfințea, și-a aprins o țigară și s-a mirat cum primul fum tras, elibera de fiecare dată, surplusul de tensiune din interiorul lui. Marcu și-a prins genunchii cu mâinile și s-a chircit asemeni unui copil, părul, care-i ajungea aproape de nivelul umerilor, îi flutura asemeni unei rufe suflată de curenți, era un dezacord,așa se gândi Gabriel, între părul crescut în exces, profilul prelung, degetele acelea fine și barba deasă și închisă, care-i acoperea obrajii.
- Alice a schimbat de când s-a născut câteva familii. E instabilă.
Restul cuvintelor au curs ulterior fără rezonanță, pentru că în mintea lui Gabriel s-a creat imediat conexiunea cu plaja, cu agitația Alicei și o curiozitate frenetică de a vrea să știe mai mult, a început să-i furnice prin vene. S-a ridicat cu un gest exagerat de teatral, animat de acea stare și a început să povestească scena de pe plajă.
Pe mare, o barcă cu vele părea că valsează, iar el nu-și putea desprinde privirea de la acea imagine, cobind în sinea lui un eventual dezechilibru, era ciudat cum mintea lui se putea rupe în acel moment în mici fragmente, fiecare cu propria imagine, aparent fără ca nimic să lege senzațiile, un haos pe care îl exterioriza prin frânturi de cuvinte amestecate, aparținând unor fapte diferite, stare din care l-a trezit brutal vocea Alicei.
- Gabriel, vorbești singur? Doamne, ce e cu tine? Ești transpirat, ai febră.
S-a întors spre ea, ca trezit din transă, i-a îndepărtat buimac mâna mică și rece , apoi inspirația că o să-i demonstreze adevărul, l-a făcut să zâmbească triumfal, privind în același timp spre locul unde stătea Marcu.
Și ca într-o cursă nebună cu mii de cotituri, sinele lui s-a lovit brusc de realitatea că Marcu nu era nicăieri. Pe toată întinderea nu era nici urmă de el. Cum mai putea, mental să se redreseze, să-și reprime consecutiv toate acele stări, care îl copleșeau parcă pe bandă rulantă?
Din gât cuvintele îi ieșeau sugrumate, ar fi vrut să izbucnească să caute explicații și-n același timp se chinuia să se retragă, dar nu reușit decât să cedeze, ațintit de privirile ei întunecate.
- Era aici. Marcu. Ați crescut împreună. A stat la masă cu noi. Marcu...
- Cine e Marcu, Gabriel, nu cunosc nici un Marcu...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!