poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2294 .



legea compensatiei
proză [ ]
unui prieten

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [emmagreceanu ]

2010-06-24  |     | 



- Astea sunt pentru tine, a spus Teresa și i-a întins, zâmbind un buchet de flori.
S-a urcat pe bicicletă, i-a mulțumit scurt și s-a îndepărtat, fără să privească în urmă.
Era nervos, privirile ei blânde îi rămăseseră parcă înfipte în ceafă. Deși era conștient că nimic din comportamentul ei nu contravenea regulilor de politețe sau de familiaritate ce se creaseră între ei, de-a cursul timpului și nici pe departe nu se puteau datora compătimirii, ea nu avea de unde să știe, nimeni nu știa, prin ce trecea el de aproape un an.
De altfel, înafară de această familie, legăturile, odată multe și variate, cu comunitatea, se slăbiseră tot ca o consecință a situației în care pur și simplu s-a trezit într-una din zile, așa cum ai primi o amendă, fără să știi pentru ce anume ești sancționat.
Nu putea sta în casă, în ultimul timp îi era din ce în ce mai greu să petreacă, mai ales sfârșitul zilei, închis în casă și ideea cu bicicleta îi venise brusc, poate și pentru că îi amintea de timpurile lui bune. Ei da, atunci avea o motocicletă și nu-i scârțâiau genunchii, uneori se mira cât de mult trecuse și totuși cât de nechimbat se știa.
Printre crengile copacilor se vedea sporadic discul soarelui roșiatic, împrăștiind în jur lumina palidă a apusului. Oboseala contrastînd cu mirosul proaspăt al serii și poate liniștea în care ziua se lăsa posedată de întuneric, i-au trezit nostalgia tinereții . Deși nu putea spune că la patruzeci și cinci de ani era bătrân, dimpotriva descoperise atâtea nuanțe, trăind, încât s-ar fi putut simți împlinit, în floarea vârstei, dacă ea nu ar fi…
Pedalând încet, cu buchetul de flori într-o mână, căuta din priviri un vapor solitar sau măcar o bărcuță cu vele. Imaginea unei ambarcațiuni, uitate parcă în largul mării, însăși marea, la apus, aveau efectul unui calmant, strecurandu-i în vene o moleșeală plăcută, dublată de melancolie. În acele moment nu-și dorea nimic, totul era de prisos, până și singurătatea devenea acceptabilă.
Nu putea să considere ca fiind demult, nici timpul în care închiria și el o barcă, una pentru ei doi, pentru visul ei de a privi cerul înstelat, aflată fiind în largul mării, vocea ei cântând, piciorul legănându-se lângă al lui, dezgolit, lumina lunii reflectându-se pe pielea ei, nu era demult și totuși avea să rămână doar o imagine frântă.

Privirea femeii îi revenea în minte ca un refren. Oprindu-se să-și aprindă o țigară, se trezi vorbindu-și singur.
- Degeaba Teresa, soția mea nu mai e cu mine, te-am mințit, soția mea...
Ezită, uimit că deși gândise de atâtea ori acele cuvinte explicative, nici măcar singur nu avea curaj să le rostească.
Când soarele își pierduse strălucirea, transformând orizontul într-o mare violetă, bicicleta lui cobora lin drumul șerpuitor al muntelui. Pe o parte avea pădurea, pe cealaltă zidul vechi de piatră care despărțea casele de șosea. Nu mai era nimeni, doar el cu gîndurile zvâcnindu-i în creier, obosindu-l mai mult decât mișcarea mecanică a picioarelor care pedalau rupte parcă de rațiune, dornice să ajungă la un capăt.
Simțea nevoia să vorbească să se sfătuiască cu cineva, să dezvăluie totul în speranța că dinafară, cineva neimplicat, ar vedea mai bine, ar reuși să elucideze motivul pentru care soția lui se schimbase brusc.
Ar fi putut să-i spună Teresei, într-una din zile sau chiar în acea seară cînd duceau florile în seră și le așezau, pentru ca a doua zi să fie duse la destinații.
Ar fi putut începe printr-o concluzie care s-ar fi cerut apoi dezmembrată ca o mașinărie stricată, pentru a se căuta piesa uzată sau sărită de pe făgașul normal.

” în soția mea a intrat ceva rău”
astea erau cuvintele care-l urmăreau mereu,era conștient de ridicolul cu care ar fi fost privit emițând o asemenea ipoteză, însă doar așa reușise să-și liniștească cumva conștiința. Altfel nu ar fi putut găsi cauza pentru care l-a părăsit deodată, când nimic nu se întâmplase definitoriu în relația lor, pentru a premedita o ruptură. Plecase pentru o specializare, au ținut legătura permanent, s-au întâlnit, rar ce-i drept, dar depărtarea și slujbele nu le-ar fi permis altfel, acceptase această despărțire temporală destul de greu, nu înțelegea de ce trebuie să plece atât de departe, pentru un fapt mărunt și mai ales care nu ar fi produs un efect extraordinar din punct de vedere practic, asupra carierei ei. Dar a fost de acord și nu a încercat s-o stânjenească cu telefoane, deși fără ea se simțea nervos mereu, simțea că echilibrul lui oscilează, iar armonia căminului, devenise în scurt timp doar trecut.
Nimic nu se întâmplase în rest. Poate din nimic să se nască ceva?


Se întoarse apoi la posibilitatea în care el i-ar fi spus Teresei, toate astea.
”- Cum ceva rău? l-ar fi întrebat femeia, oprindu-se brusc, poate cu ochii măriți de uimire.
- Nu știu, dar nu pot găsi altă explicație.

Poate că Teresa ar fi tăcut câteva clipe, privindu-l circumspect, apoi i-ar fi spus că distanța nu e benefică într-un cuplu, că a greșit lăsând-o să plece, chiar dacă își iubea meseria. Ar fi emis, apoi, ideea că odată ieșită de sub umbrela iluzorie a căminului, s-a născut în ea o dorință haotică de libertate sau poate ea deja exista și a invadat-o ca o consecință doar.
O femeie are nevoie de dovezi de iubire mereu, mintea ei e astfel construită pentru a filtra totul prin prisma sentimentelor, senzațiilor, ființa ei e concepută în acest spirit, acesta constituie răul, ar fi concluzionat gânditoare Teresa.

Și ce scuză ar putea găsi, dacă lucrurile ar sta așa.
Nu se considera a fi un tip ursuz, irascibil, nu avea tabieturi, poate uitase, copleșit de acea senzație de siguranță, pe care ți-o admite timpul petrecut în doi, să fie imprevizibil, să aducă ceva nou, să iasă din calmul rutinei care-i convenea tocmai pentru că nu-i aducea frământări, totul se petrecea liniar, așa cum ai pluti pe o mare fără vînt. Dar nici ea nu s-a manifestat nici o clipă în sensul unei schimbări sau al unei nemulțumiri, categoric și-ar fi dat seama, sunt anumite semne care intervin, le-ar fi văzut.
Apoi casa lor era așezată într-unul din acele locuri, unde e imposibil să nu găsești cu ce să-ți umpli timpul. Ea alerga, înota, făcea cumpărături, nu se plafonase, nu existase nici o criză de depresie, poate uneori doar oboseala să fi fost cea care dădea paloare feței ei limpezi și atunci o anume tristețe trecea dincolo de priviri, rătăcind în dezordine prin camere de parcă pierduse ceva și nu reușea să găseasccă, până când se întâlneau, se întrebau repede și atunci zâmbea parcă întoarsă din altă lume, fericită că s-a întors.

Și totuși a divorțat...

Florile îl enervau, nu putea pedala în voie, oricum erau inutile, așa că se descotorosi de ele, aruncându-le mâhnit, ștergându-și apoi mâna transpirată. Drumul cobora de-acum spre oraș, într-o pantă abruptă, șerpuind înr-un decor lipsit de construcții. Undeva, în depărtare, se zărea pata verde a unui câmp. Odată ajuns acolo, de fiecare dată, tristețea lui atingea apogeul, determinându-l să se oprească, să se arunce în iarbă și să-și pună mii de întrebări, să improvizeze scenarii care mai de care mai absurde pentru a o revedea fie și pentru puțin.

Teresa l-ar fi încurajat, nu ar fi întîrziat să-i povestească și soțului ei nenorocirea pe care el a ținut-o secretă, apoi l-ar fi invitat mai des pe la ei, l-ar fi privit îngrijorați, punându-i întrebări, încercând la rândul lor să înțeleagă. Sau poate dimpotrivă, din ignoranță pentru cealaltă parte de adevăr, ar fi denigrat-o pe ea, iar pe el l-ar fi privit cu acea milă care te definește, a priori, drept ratat. Nu avea nevoie de mila nimănui, oricum nu mai conta nimic, nu exista nici cea mai mică șansă ca prin dezvăluirea acelui fapt, să se schimbe ceva, din moment ce legătura era iremediabil ruptă și nici un indiciu nu permitea speranței, să-și țese pânze iluzorii în mintea lui.
Și totuși era conștient că într-o zi va fi nevoit să vorbească.

Vîntul îi flutura părul încărunțit, îi trecea prin haine, răcorindu-i pielea, iar combinația lui cu viteza bicicletei rulând înspre vale, îi dădea senzația de zbor.
În degetele mîinilor cu care ținea strâns ghidonul trepidînd și-n coșul pieptului, simțea furnicături plăcute, revigorante. A închis ochii și s-a abandonat căderii. Era un balans între atenția pe care trebuia astfel s-o întrețină doar pe pipăite, acea necesitate de supraviețuire care există indiferent de voința cuiva și dorința de a o împiedica, lăsându-se astfel în voia sorții.
Se jucă cu frânele, temperându-și un timp avântul, apoi ideea că va ajunge jos, se va arunca din nou în iarbă și va urma același proces de conștiință, imaginea casei în care nu-l aștepta nimeni, lucrurile rămase așa cum le lăsase și toate acele amănunte care-ți vin în minte, deși mintea ar trebui să te salveze, au acționat ca un resort rupt, iar balanța s-a înclinat brusc spre hazard. Mâinile lui au slăbit definitiv frânele, iar senzația de eliberare l-a cucerit un timp, un timp pe care-l trăia ca pe un final improvizat în glumă, până când vibrația telefonului l-a readus la normal.
- Sunt acasă, îmi pare rău pentru tot, te aștept să vorbim.
Sentimentul de fericire l-a invadat necruțător, mintea lui a reacționat rapid, reflexul de a se redresa s-a constituit brusc. La fel de brusc, poate, s-a pus în mișcare și întâmplarea în care una din frâne a cedat.
Spiritul de supraviețuire a intervenit tardiv, trupul s-a încordat, dar rezultatul a fost direct proporțional cu riscul la care s-a expus.

Bicicleta s-a oprit totuși în ultima porțiune de zid rămasă, înainte de a intra în câmp, însă el a plutit câteva clipe, într-un timp mort, fără gânduri, fără regrete fără speranțe. Înainte de a cădea, singura reflecție care i-a străbătut creierul, în același moment în care trupul lui s-a înfipt într-unul din ornamentele de fier puse pentru ca florile să aibă de ce se agăța în creșterea lor, ultimul lui gînd, a zvâcnit amar, odată cu un șuvoi de sînge cald.

”nimic nu e mai ridicol decât să vrei să mori și să întâmple exact în clipa în care ți-ai fi dorit cel mai mult să trăiești”

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!