Apa din pădure ...




Soarele își trimitea cu greu ultimele sale raze portocalii. Mergeam pe poteca ce rupea casele plămădite din betoane, sticlă și metale, de pădurea alcătuită din copaci, apă și verdeață. Pământul era puțin flasc datorită ploii ce udase acest sat de la poalele Carpaților. Înaintam tăcut, aruncând câte o privire la doi fluturi albi ce se întâlneau și se despărțeau constant. Respiram aerul plăcut al pădurii, produs de aceste ventilatoare verzi, ale căror trunchiuri erau în dreapta și în stânga mea. La zece metri în fața mea, observ două mici cratere provocate de tractoarele ce au arat acest pământ fertil. Acestea susțineau smocuri de apă, din care un șoarece se adăpa în voie. La auzul pașilor mei, s-a speriat și a fugit. Ca să scap de sentimentul culpabilității, m-am gândit că se hidratase de ajuns.
La un moment dat, am zărit un copac aparte. Se impunea în fața celorlalți, prin dimensiuni și vârstă, ca Ilie Moromete în fața familiei sale, în tindă la masa joasă, făcută probabil, dintr-o rudă a acestui arbust măreț. M-am apropiat, și am observat că este un fag. În timp ce mergeam în jurul său, am observat că avea o incizie făcută de către timp, în trunchiul său. Carnea și organele sale erau moi și fărâmițate. În timp ce mâna mea pătrundea în abodmenul său, am simțit un mic zgomot din interiorul acestui copac, și mi-am retras mâna. Îl durea. M-am simțit ca un doctor ce vine la un pacient cu cancer în fază terminală. În timp ce îl priveam, am realizat că nu eu sunt doctorul, ci el. Da, eu, pacientul, veneam la căpătâiul doctorului ce ne-a oferit nouă, pacienților, în fiecare zi, medicamentul numit oxigen. Razele soarelui se retrăseseră complet. Am privit copacii din jur, și vedeam crengile care se mișcau angrenate de vânt, și-mi păreau forme de jelanii, pentru acest doctor muribund. I-am sărutat coaja cu riduri, și am început să mă îndepărtez. Înainte de a-mi dispărea complet din raza vizuală, l-am privit dintr-un unghi, unde nu se vedea gaura din corpul său, deoarece am dorit să-mi rămână în suflet, măreț și sănătos.
Îmi continuam drumul prin acest ocean de frunze căzute, în care se îmbăiau câteva veverițe. Am ridicat privirea, și în sus am văzut o mică licurire roșie. M-a cuprins o teamă nedeslușită. M-am gândit ca eram observat de o regină a nopții, de o creatură ce îmi dorește sufletul. Am pășit puțin, am privit în sus, și iar, acea luminiță roșie se profila printre frunzele copacilor. Am început să măresc densitatea pașilor mei, ajungând până la a alerga. Ocoleam fiecare trunchi de doctor, mă simțeam ca într-un spital, unde doctorii se revoltă. În timp ce alergam, am văzut coridorul ce dădea spre ieșire. Am pășit pe acesta, și am intrat într-o câmpie largă.
Aici am privit din nou în sus, și am constatat, cu ușurare și umor, că era semnalizatorul unui avion. Tehnologia modernă îmi jucase o festă. Am regretat că părăsisem spitalul în acel mod. Această câmpie nu era uniformă, având o coastă proeminentă, semănând cu cea a lui Quasimodo din Nôtre-Dame de Paris. Fiecare pas pe acest covor, îmi liniștea ființa mea. Simțeam dragostea pământului, liniștea naturii, pacea. După fiece pas, întorceam privirea, și priveam cu fericire firele de iarbă care se ridicau după suportarea greutății corpului meu, dar și cu tristețe, la acele fire de iarbă, care, nu se mai ridicau, și aveau să intre, în curând, în pământul din care se născuseră. Am zărit un bolovan, și m-am așezat pe el. Mă simțeam împlinit. Deși eram doar în tricou și pantaloni scurți, îmi era cald, ca în acele zile de iarnă, când veneam la bunica, și deși ușa de la bucătăria mică nu se închidea niciodată perfect, scânteile sobei învingeau frigul de afară. Spitalul verde nu mai era acum iluminat. În câmpie se aprindea flacăra de cenușă a lunii. La picioarele mele, o râmă șerpuia printre firișoarele de iarbă, părea un autobuz într-o metropolă. Se îndepărta și îmi luă cu ea, gândurile și trăirile. Cred că a ajuns cu ele pe o piatră de mormânt, deoarece acum în minte mi-a apărut fostul meu prieten, George. Eram cei mai buni prieteni, ne împărtășeam totul: zâmbete, lacrimi, regrete, dezamăgiri, victorii ... Era un copil cu suflet matur. Într-o zi mergeam cu el spre casă, când s-a oprit, și mi a spus că simte că inima sa bate anormal. Mi-a venit în minte un gând adolescentin, pueril. I-am spus că dragostea este cea care oprește și pornește inimile. A doua zi, când am intrat în liceu, am văzut la clasa sa, în dreptul geamului, unde el stătea în bancă, o lumină. Mi-am zis că este un experiment fizic aparținând opticii. Am urcat scările, și pe ele se aflau colegi liceeni care mă priveau compătimitor. Am deschis ușa clasei sale, și acolo, pe banca sa, în locul tânărului care-mi marcase copilăria și adolescența, era o fotografie. Cu lacrimi ce plecau din colțul ochilor mei, am întrebat, de ce trebuie acea lumânare, este zi, putem să îl vedem și fără o lumânare. După, m-am întors către profesorul de istorie, și l-am întrebat, unde mi-a ascuns prietenul. A tăcut. Am spus atunci că eu nu pot să fiu prieten cu o fotografie, am nevoie de el. M-am înșelat. După înmormântarea sa, acea fotografie și amintirile ce mă legau de el, au rămas să mi-l aducă mereu în suflet.
Am revenit în câmpia care se întuneca, la căderea unei lacrimi fierbinți pe piciorul meu rece. M-am ridicat, și am început să merg, meditând la fragilitatea existenței umane. Mi-am adus aminte ce căutam. Plecasem spre a bea apa izvorâtă din trupul acestei păduri. Deși nu mai vizitasem acest imperiu al frumuseții de când eram mic, țineam minte unde se află cișmeaua. Îmi aduc aminte de prietenii ce zvăpăiau acum în jurul tinerelor muze bucolice, căutând să găsească enigmaticul sens al iubirii idilice. Îmi scot telefonul mobil, și văd că are semnal. Detest pentru un moment, oamenii. Mi se pare crud, ca suflul curat al pădurii să fie violat de către undele de transmisie ale telefoanelor. Opresc acest element ce mă leagă de monotonia vieții urbane, și rămân în intimitate cu pădurea. Cișmeaua se află la baza coastei câmpiei, fiind împrejmuită de un zid rotund, și de doi salcâmi ce stăteau aplecați spre a asculta murmurul apei ce lovea pietricelele spălate de zeci de ani. Cerul era fără niciun nor, era de o puritate infinită. Cred că cerul este singura coală dintr-un bloc de desen, ce este sublimă, fără să fie așternută pe ea vreo pictură.
Ajung la cișmea, și palmele mele sunt sudate acum, spre a forma un vas, din care să beau apă. Apa rece, îmi parcurge tot corpul, semănând viață înăuntrul meu. Mă așez pe zidul ce împrejmuia cișmeaua, și văd o căsuță mică din chirpici, cu un gemuleț, reprezentând o deosebită construcție rustică mignonă. Acoperișul era format din formațiuni de lemn ce erau mai negre ca întunericul de afară, și ce țineau locul modernelor țigle din orașele lumii. Deși, coviltirul acestei căsuțe era sărăcăcios, fără sclipire, avea în el o formă de frumusețe edenică ce nu poate să fie egalată nici de acoperișurile confecționate din aur pur. Pridvorul de lemn alcătuia zâmbetul străvechi al acestei căsuțe.
Când mă pregăteam să mă întorc spre casă, aud un scârțâit ce își avea obârșia înăuntrul acelei căsuțe. Ușa se deschise, și în pridvor a apărut o formă de dimensiuni mici, ce se mișca încet. Se îndreptă spre mine, ținând în membrele sale, un vas de lut, care urma să fie umplut cu lacrimile acestei păduri. Apropiindu-se, am observat că era o bătrână costelivă, ce avea culoarea pielii asemănătoare cu a papirusului. Pe acest papirus, care cuprindea doi ochi mici, timpul și fatalitatea, scriseseră împreună un adevărat roman. Cu toate aceste iregularități ale pielii, bătrâna avea un chip ce radia de bunătate și înțelepciune. Era învelită într-un costum popular, ce poartă în ele, sângele și tradiția, celor ce ne sunt străbuni. Când a ajuns aproape de mine, i am spus:
- Sărut mâna, este frumos să trăiești cu natura?
- Să trăiești, copile. Da, este foarte frumos, numai că eu nu mai trăiesc aici. Pe tine ce te aduce, copilul meu, aici? zise bătrânica, ducând vasul de lut la capătul tubului de lemn prin care curgea apa.
- Nevoia de singurătate, de liniște și de o apă curată.
- Agitată este copilăria. Copile, obrazul tău pare că a fost spălat de lacrimi, spuse privindu-mă blând.
- Da, am pierdut o parte din sufletul meu, un prieten bun ...
- Copile, nu l-ai pierdut. Și eu, îmi așteptam copilul meu, să se întoarcă de pe front. Într-o zi, un trimis al armatei mi-a bătut în ușă, și, nervos că fusese nevoit să urce până aici, mi-a spus indiferent, că băiatul meu nu mai e. Am plâns două zile. În dimineața celei de-a treia zi, am adormit. Când m-am trezit, focul ardea în bordei, și băiatul meu, mă privea cald din pridvor. Am trimis vorbă la armată că băiatul meu trăiește. Au trimis doi oameni, și deși băiatul meu dormea în patul său, cei doi nu l-au văzut, și au plecat șușotind. El este aici, eu știu asta.
Priveam înduioșat la bătrânică. Încrederea cu care îmi spunea că fiul ei este aici, mă uimea. Totuși, nu puteam să cred asta, nu era logic. Logic, cât aveam să mai râd de acest cuvânt. Bătrânica, așteptă puțin, și văzând tăcerea mea, se întoarse cu privirea spre casa ei, și-mi zise:
- Uite-l acolo, el e băiatul meu! în timp ce eu căutam viață în jurul acelei case, ce părea un tablou.
Nu vedeam nimic. Atunci, i-am spus că este târziu, și că trebuie să mă îndrept spre casă. Mi-a spus să aștept puțin, că are să-mi dea ceva. Peste cinci minute, se întoarse, ținând în mâinile sale, ce păreau două crenguțe de nuc cu zeci de primăveri în spate, o iconiță din lemn, și-mi spuse:
- Eu am făcut-o, copile. Era pentru băiatul meu, am pus în ea dorul și iubirea mea pentru el. Atunci, în ziua când s-a întors acasă, am încercat să i-o dau. Dar când i-o puneam în pălmuțele sale, făcute mai degrabă să țină pensula, decât pușca, îi trecea prin ele și se lovea de podeaua de pământ. Am încercat și în următoarele zile, și la fel. Am fost și la doctor, să întreb ce boală are odrasla mea, dar m-a privit ciudat, și mi-a spus că nu are timp de povești. E adevărat că al meu copil se comportă ciudat de când a venit din război, în fiecare zi, îi pun masa, dar niciodată nu mănâncă. Dar, cum nu îl văd slăbit, am încetat să mă mai îngrijorez.
Am luat iconița, am pus-o în buzunar, și am plecat spre casă. Mă gândeam la drama acestei bătrânici, și mi-era milă de ea. Din depărtare, am mai auzit-o spunând:
- Copile, în curând o să înțelegi! dar când m-am întors, nu mai era nimeni în jurul cișmelei.
Am poposit acasă târziu. Bunica m-a privit liniștită că am ajuns acasă, și m-a mustrat cu dragoste. I-am povestit despre întâmplarea cu acea bătrânică din pădure. Bunica mea, m-a privit curios, și mi-a spus că acea bătrânică murise de doi ani. I-am povestit despre fiul ei, și mi-a spus că este adevărat, că a murit în război, dar când am insistat că știu de la ea, mi-a spus că nu e frumos să glumesc cu astfel de lucruri. Am vrut să mai insist, dar m-am resemnat. Arunci, m-am pus pe pat, și am simțit în buzunar ceva. Era icoana. Am privit această icoană, și am rămas înlemnit. Înțelesesem. Dacă atunci mi-era milă de drama bătrânicii, acum mi-era milă de logica mea. Atunci, am început să simt prezența prietenului meu.
Priveam la televizor, când a intrat bunica mea, și mi-a spus:
- Mă mamă, ție parcă nu-ți plăceau emisiunile politice.
După, ce am privit în dreapta mea, am răspuns cu un zâmbet plin de fericire:
- Nu îmi plac mie, dar îi plac lui George ...
Satul se odihnea sub plapuma de întuneric. Doar o bătrânică asculta, la lumina unui felinar bătrân, povești eroice din război ...